Ţărm… fără pleoapă

Pe-un ţărm

de insulă aruncat,

ţipătul morţii s-arată

în ochiul dinspre mine…

fără pleoapă.

Minciuna

 

E roşie

de furie că are

capul mare şi

picioare scurte

gogoneauna.

Amestec

În întinderea nisipoasă,

pe valea şerpuită a vieţii -

amestec de cruzime,

viclenie şi violenţă -

flacăra-ncepu să lingă lemnele

în lumina albă de lună.

Ziua de mâine

 

Apa unor pârâiaşe

băltea dedesuptul aluviunilor

cu care viaţa, retrăgându-se,

acoperise dorinţa

prezentă, juvenilă, eternă

în mintea prinsă-n pielea

pătrunsă de umezeala serii,

a zilei de mâine.

Cade… timpul

 

În ochiul fără pleoapă

pe cărările nevăzute,

timpul… cade în adânc.

Se aprinde

 

În viforul

păcatului lumii,

când umbrele

mai ard pereţii

în limbi de clopot

mute în cuvânt,

pământul… se aprinde.

Uneori

 

Uneori

viaţa nu-i decât

un imens lac

de apă sălcie,

iar noi

nu putem

decât

înota prin ea

să ajungem

la un ţărm

cu nisip lin

curgând

într-o clepsidră.

Clipa

 

Ca torţele-nserării,

tăcerea plecării 

din timpul meu uitat

însângerând un zbor

din oase de-ntuneric,

a trecut… clipa.

Raţiunea de a trăi

Dacă ar fi

cuvinte antiotravă,

s-ar descoperi

raţiunea de a trăi

departe de lăturile

şi murdăriile ce bălteau

în pârâiaşele vieţii.

Trecerea cuminte

      Spaima depărtării

m-a suspendat pe vânt

în ochiul

dinspre mine

fără pleoapă

ars de depărtare

în viscole

de trup,

prăvălit

pe liniştea de gând,

retras

ca-ntr-o margine de gând

în trecerea

către soare… cuminte.

Umbra sa

Ca pe o dureroasă înfrângere

îşi îndrăgea umbra sa,

firavă în acest univers

căci pentru o clipă doar,

prin fumul ce-i înţepa ochii

din arşiţa unei după-amieze,

ca un arbore dezrădăcinat

a crezut că o vede

înfrântă la picioare.

Marionetă din cârpă

Mă chinui

să am tăria

să pot gândurile

să-mi exprim

să nu se termine aţa

să rămân

la sfârşitul bucăţii de viaţă

o simplă

marionetă din cârpă.

Singur cu gândul

 

Singur,

departe în noapte.

Nu doar o oră,

nu doar o zi,

ci seară de seară,

să-ţi sprijini capul pe un umăr

nu în întâlniri fugare,

ci noapte de noapte

până la marginea morţii

să poţi adormi

cuprins de braţe

iubitoare ţie,

e gândul

ce-mi străbătea

mintea obosită

de drumuri

pe cărări nevăzute

ale vieţii.

Singur

 

Albit de linişte

departe,

singur,

anii mi se împlântă în trup.

Un gol de aer

mă umple şi-n urmă-mi

o linişte prăfoasă

se-nalţă.

Îmi sărez tristeţea…

cu lacrimi.

Buzele nu se mai mişcau.(Ochii nu mai clipeau)

                                                         lui Adrian Păunescu(05.11.10)

Glasul a uitat îndoielile înfiripate,

a adoptat un mic zâmbet,

era o şoaptă răguşită.

Cu privirea aţintită în tavan

gura îi zâmbea puţin

pe chipul rămas strâns

în timpul ce acţiona ca o pensulă udă

şi pleoapele coborâte

cu sângele năvălind în obraji

încremenind la tâmple zbătute

de două vene umflate în geana cenuşie

de lumina gândurilor alergate prin mintea

ochilor ce aruncau scântei

din timpul fără graniţe

când tăcerile lungi şi urâte au reînceput

şi fruntea era o rană sângerândă

cu palma făcută căuş ca un cuib

ce adulmeca în jur căutând o scăpare

din lumea roasă pe dinăuntru

ca un om care se zgârie pe faţă

şi sângerează în propria-i barbă;

într-un astfel de timp

în mlaştina neagră din lăuntru

şi-a umezit buzele cu vârful limbii

când pielea gusta aerul.

Buzele nu se mai mişcau. Ochii nu mai clipeau.

… venind

Mă pierd în timp

scriind cu sânge.

Pe cărări nevăzute,

printre spini

ţipătul morţii se-aude…

venind.

Uneori

 

Mi se întâmplă uneori

să casc. Şi casc,

deşi nu vreau să dorm

mai mult decât am să pot

să mă trezesc…

Mi se-ntâmplă.

Uneori.

Zborul timpului

 

Întins pe pământul

acoperit de-al frunzelor covor,

foşnetul galben al toamnei

îmi cuprinde

sufletul şi gândul obosit

de-al vântului…vuiet.

Tremurând, mă trezesc

cu ochii împăienjeniţi de lacrimi

uitându-mă cum zboară… timpul.

Mă-ntreb

 

De teamă

că trezindu-mă,

realitatea

mi-ar părea prea crudă,

beau, mănânc, aud, văd

şi mă-ntreb

dacă nu cumva …

visez.

Bucurie ascunsă

 

Simţeam

o bucurie ascunsă.

Copil fiind

am învăţat să înot.

Acum

intrat în oceanul uman,

văzând cum

prea multe suflete

se împingeau

spre prăpastie,

mi-era mai uşor

să-l traversez,

să ajung

la capătul oceanului.