TUDOR MUŞATESCU

S’a auzit decuvreme o tăcere jilavă.

Potecile noastre cu amintiri sub frunze veştede se‘ngroapă

Şi’n haina veche a vremii gândurile noastre rod ca nişte molii.

Astăzi, toamna s-a spălat cu apă de soare pe faţă

Şi le-a închis cu clipa aceea în amintire,  ca într-un vas luminos de cristal.

Într-o orgie vegetală, de carne, sevă şi parfum,

În văile satului, ca o ceaţă tulbure se strânge

Cu lunecări de lebede pe drumuri moi de ape

Şi ferestrele, ca nişte ochi trişti, vor plânge lacrimi de ploaie.

Acelaş vânt, de ploaie şi de toamnă, a clătinat printre morminte clopoţei de apă

Şi-am înţeles din tăcerea lor, că se întreaba pentru ce m-am întors…

De la fereastră, picăturile de ploaie mi s-au părut fluturi de apă ce sburdă

Şi frunzele se strâng putrede pe marginea străzilor vechi

Şi ulcioarele se strâmbă, păzindu-se să nu cadă în bălţile de noroi

Şi pisicile, prin poduri, se rostogolesc alergând dupe nuci.

Într-un amurg de toamnă provincială,

Grădinile mor în sborul fiecărei păsări călătoare

În care larimile celor ce vin să plângă, nu se văd şi nu se plâng.

Bibliografie : Vitrinele toamnei - cap. “Toamna din căsuţa dela vie” şi “Toamna în provincie”, Tipografia Gh. N. Vlădescu şi Fiul lui din Câmpulung-Muscel, 1926