revenirea pe pământ

îl purtau niște îngeri de o frumusețe inimaginabilă,
cu blândețe, siguranță,garanție a unui transport optim
către o destinație unde avea să se trezească în curând.
-unde sunt?
-în cer i-au răspuns îngerii lăsându-l singur
dar supraveghindu-l de la o distanță după o regulă de discreție
impusă de normele statutului lor de îngeri infirmieri.
perfuzia cu amintiri avea un ritm lent
abia abia îi mai hrănea celula memoriei
vederea i se atrofiase în albul ce invadase
atmosfera cu o saturație dureroasă.
-nu sunt în cer-a strigat!cerul este albastru!
(perfuzia avea ritm lent dar o concentrație eficientă!)
-cerul este albastru văzut de pe pământ.
aici ești chiar înăuntru.
-și nici pământul nu-l mai văd!-continuă să se plângă.
-o să-ți dăm drumul la telescop și-o să-l vezi pe de-a-ntregul,
de-acolo de jos nu vedeai decât o bucată,
acum ai tot cerul
și-n curând vei vedea tot ce n-ai văzut vreodată .
-îi pot vedea pe ai mei?pe mama, pe tata,pe fata pe care-o iubesc?
-mărind prea mult imaginea calitatea ei ar fi mult deteriorată,
ochii ți-ar obosi, mintea ți s-ar consuma degeaba gândind fără folos,
sufletul ți s-ar neliniști în zadar.
nu-ți place aici la noi?
e atâta liniște, confort, lipsă de responsabilități
e poate tot ce ți-ai dorit pe pământ și n-ai reușit să găsești niciodată.
se simțea inert, inutil, golit de sensuri
cu binele ăsta semănând cu o pastilă cu administrare unică și acțiune ireversibilă
dar el nu o înghițise, o ținuse sub limbă, supsese doar o parte din învelișul zaharat
acum o scuipă spre îngeri aceia frumoși și blânzi
-luați-o voi și faceți ce știți cu ea,
înveliți-o iar în staniol și dați-o cui urmează,
nu mai am salivă nici s-o înghit nici să scuip pe  ea de viață
prefer să înghit viața,fără stratul de zahăr protector,
prefer să văd cerul nu așa cum mi-l arătați voi,
ca pe o cutiuță de vată sterilizată
prefer să am parte doar de o zonă incompletă de desfășurare
 dar pe care s-o simt la picioarele mele ca un suport
să stau în picioare și nu culcat,
să întind brațele către cei dragi și să-i strâng la piept,
să mi se accelereze respirația de emoție,
să îmi năvălească sângele în obraji de rușine
că aș fi putut să-i părăsesc ca și cum nu îmi păsa de ei,
să mă tem de reacțiile lor,
 să mă îndoiesc de părerea unuia sau altuia
despre importanța revenirii mele în rândul oamenilor,
DA, prefer o stare de indecizie permanentă și de neclarități incontrolabile
decât o certitudine finală ce nu mai presupune nimic!

caterina scarlet pentru marius-iulian zinca de ziua lui

http://reteaualiterara.ning.com/profile/crinaursaciuc

Înluminare prin rostire- Decalogul cuvintelor

Marius este un autor perseverent, sincer, proaspăt şi provocator în versuire. Titlurile volumelor anterioare de versuri par ”variaţuni pe aceeaşi temă”, à la Bach, pe tema cuvintelor,  marcaje pentru diverse etape ale raportării la cuvânt: pierdere, regăsire, întoarcere, plimbare,” liber printre cuvinte” , pătrunzând  glasul şi ”gândul cuvintelor”.

În structurarea volumelor, autorul jonglează cu semantica cifrelor, cucerit de virtuţile simbolice ale  numerologiei (”Pierdut în cuvinte”, cuprinde, explică el: ” 75 poezii - anul meu de naştere”;”Liber printre cuvinte”: ”47 poezii -zilele de naştere ale copiilor adunate şi/sau ale soţiei şi a mea, coincidenţă sau nu” etc.). În continuarea jocului, ”Decalogul cuvintelor” este a 10-lea carte, ca un ”decalog al volumelor”, alcătuit din 10 grupaje cu câte 10 minipoeme, ce ”franjurează” timpi şi spaţii de dincolo şi dincoace de poartă.  Cifra 10 e totalitatea celorlalte numere. E cifra legiferatoare a decalogului, e cifra unui sfârşit de ciclu, şi, fiind 1+0, e în acelaşi timp cifra unui nou început, la cumpăna a două cicluri: ”poartă între spaţiu şi timp”.

La prima decodare am putea crede că e o hermeneutică a sensului propriu al ”cuvântului”, cu toate implicaţiile fonetice, morfologice, semantice etc. E o pistă falsă: în puţine poeme apare explicit referinţa la vocabula ”cuvinte”. În schimb, în toate,  mesajul subliminal este metafora metonimică (acţiunea înlocuită prin instrumental său): cuvântul ca metaforă a (auto)creaţiei şi a comunicării. La cumpăna dintre două lumi, poetul revine la viaţă, renaşte şi se reconstruieşte, se comunică  şi comunică plenar cu lumea, prin cuvânt.

Volumele încapsează etapele acestei recuceriri a vieţii şi a comunicării: la nivelul  biologic, material, prin  articularea cuvintelor şi la nivelul spiritual, triumful prin creaţia poetică, - transcendenţa prin cuvântul scris - coordonate existenţiale în simbioză, trupul şi sufletul existând unul prin celălalt.

E o luptă pentru trecerea din necuvântul care sufocă, la cuvântul taumaturgic care transcende. Poarta e un prag între un dincolo şi un dincoace. Lupta sa e să învingă bastionul unui dincolo, să treacă pragul spre dincoace, prin înstăpânirea cuvintelor. Ceea ce vrea e limpezire şi liniştire pentru trup, minte, inimă şi suflet, prin gânduri şi prin cuvinte (care deopotrivă înseamnă  înţelegerea şi rostirea gândurilor).

Firesc, e o luptă între tăcere şi glăsuire între sufocare şi respiraţie, e confruntarea  trecut/prezent,  moarte /reînviere (chiar dacă această revieţuire e tot întru moarte - dar o altfel de moarte - una pe care calci  prin creaţie). Înteriorul de dincolo , ”o temniţă lipsită de lumină” cu care se luptă, sunt  amintirile, umbrele, ”fantomele trecutului”, ”nisipurile dezastrului.”, reprimate, revenite nechemate sub semnul deprimării, al lacrimilor: ”Simpatia pentru deprimare /era sprijin lacrimilor, /gândurilor nerostite”.

Parcă e o detaşare de sine însuşi, analizându-şi infinitezimal propriile stări, printr-un alter ego, ca o disecţie pe propriul trup şi suflet, într-o expertiză empatică, chirurgul cu observaţiile sale trăind în acelaşi timp şi convulsiile pacientului. Determinant în observaţie sunt ochii (cu privire clară, ori înceţoşată…).

În introspecţie, gândurile sunt ”ochii minţii”, care la fel pot fi dureroase, tulburi… Negândire e neexistenţă, inconştienţă. Gândul neputincios e nerostire - ca neputinţă şi a cuvântului ”în gândul său/era ceva frânt/ca şi cum/ar fi avut /o greutate /pe limbă”. În abisul şi tortura lor, luptă să-şi ţină gândurile treze în tranşeele de luptă: ”cu capul /înfipt într-un par/pentru a urmări /mersul gândului/pe jumătate adormit,/în semiveghe,/era recunoscător vieţii”, puterea de a gândi limpede fiind garanţia triumfului vieţii: ”creierul/secreta gândirea-/dădea hrană vieţii.”

Această voinţă de supravieţuire e aprigă, cu încrâncenarea unui animal sălbatic, în manifestări puternice: rânjete, hohote, strigăte, urlete… Trupul suferind reflectă prin crispările sale şi convulsia luptei interioare cu durerea amintirilor, cu marasmul gândurilor, cu stimulii exteriori dureroşi ai unei vieţi cu ”vopseaua decolorată /de soare” ”într-o lume/trist-cenuşie”. Respiraţia e grea, corpul e acoperit de sudoare, fruntea e cu riduri încruntate ”buzele i se arcuiră/într-un rânjet deformat/de gândurile ce-i divagară spre amintiri”.

Confruntarea tăcere/rostire e similară cu confruntarea întuneric/lumină. Biruinţa luminii e biruinţa vieţii, a gândului, a cuvântului - care sunt înluminare prin cunoaştere, şi de aceea, ”începu să înainteze/ghemuit(...)încet spre lumină”.

Canavaua tabloului vieţii e natura, reflectând stările poetice de confuzie, suferinţă, căutare, natura ca un ”état d’âme”(Amiel): ”Apusul/mânjise cerul/ într-o imagine granulată/cu un roz murdar”, ”cu luna spânzurată de noapte,/cutele de pe frunte erau mai adânci”. Pandantul lacrimilor e ploaia, motiv recurent, care amplifică biblic sau estompează imaginile:”Din gura/ca o linie subţire şi palidă,/ sunetele se topeau unul în celălalt/în aerul ce părea/a fi făcut/din picături de ploaie”.

 După cuvinte neînţelese, în glăsuire sugrumată, rostite încet ori aspre, biciuitoare, în final, e un triumf al rostirii:”revizuia în minte/şuvoiul de cuvinte rostite/(ce jucau pe chip/ca nişte valuri de lumină)/cu buza de jos uşor răsfrântă.//Îşi regăsise într-un final// liniştea”.

Discursul poetic e sub semnul economiei de cuvinte, în poeme flash, într-o scriitură minimalistă, concentrare de idei şi stări poetice în minim de cuvinte, fără înflorituri stilistice epatante, fără preţiozităţi metaforice. Tensiunea rezultă din asocieri proaspete în ineditul lor,  într-un limbaj natural, de o simplitate dezarmantă, dar stilizată, în sensul picturii nonfigurative. Este un tumult interior-chiar romantic, bine înfrânat în elipse, jumătăţi de vers, sugestii prelungi, strunit prin cerebralitate, armătură arhitecturală îndelung gândită, un abstracţionism expresionist, convulsionat de nelinişti şi căutări,  autentic şi profund.

                       MARIA NIŢU