CUVINTE,FANTOME ŞI OBSESII , Plimbare prin cuvinte-martie 2010

Câte cuvinte – atâtea obsesii, atâtea fantome ivindu-se dintre dantelele lor sonore, în pauzele de respiraţie. Acesta-i fundalul pe care evoluează Marius Zinca, ridicând la suprafaţa textului moviliţe de ecou, de răsucire sufletească, pliuri de conştiinţă, când revoltată, când resemnată, toate contribuind la eliberarea unei tensiuni extreme.
            Însingurarea, cultivată cu obstinaţie, este cea de-a doua treaptă care construieşte volumul. Cuvintele se înfig în materia ei subtilă ca acele de păr într-o perucă renascentistă. Cu cât mai înaltă, mai gravă e peruca, mai arogantă, cu atât mai vizibili sunt ochii cuvintelor. Se deschid şi se închid, marcând trecerea de la o imagine la alta, de la o stare de spirit la următoarea.
Marius Zinca nu detaliază, nu simte nevoia să revină, nu agreează, de fapt, niciun fel de întoarcere. Direcţia în care priveşte este întotdeauna înainte. Familiarizat mai mult decât noi, ceilalţi, cu atmosfera de dincolo de pragul cel mare (a trecut prin experienţa comei profunde, pe care a depăşit-o recompunându-se la alt nivel), se apropie de abstract, de arid, de schematic şi de osul gol, până la urmă, cu o uşurinţă remarcabilă: „Aburul mişcării/ de la capătul timpului/ asfinţeşte/ în plutirea unui cadril vlăguit/ şi cade în prăpastia/ păcatului din urmă/ al unui înger/ smuls/ din beţia lui moale” („Păcatul din urmă”).
Cerul şi pământul, universul mic, împărţit în clipe la limită, clipe supravieţuitoare, elementele simple ale cotidianului – liniştea, lumina, aerul, dorul, marginea oraşului, apa, caldarâmul, ploaia – toate acestea se chinuie să existe. Persistă impresia de ac înfipt – şi nu doar în coroana capilară, ci chiar în piele, în carne, în locurile cele mai dureroase: „La câteva răsuflări de mine, / umbra minţii trecătoare/ rătăcind prin oxigenul meu/ din pribegie să întoarcă e în stare/ călcâiul încrustat de vreme/ şi sculptat în granitul/ memoriei livide după tine” („După tine”)   .
Marius Zinca reînvaţă să trăiască. Scrie într-un ritm care sperie,  foile de hârtie cresc în evantai. Sondează cu voluptatea celui grav rănit în fiecare vers. Ca să-l simplifice, să-l despoaie de nuanţe, pentru că trebuie să rămână neapărat ca el, primar, nou-născut, elementar, esenţial, dar mai ales SINGUR.
                                  
DENISA POPESCU