Volumul Cuvinte-n necuvinte al poetului piteştean Marius Iulian Zinca, lansat miercuri, 27 octombrie, la Centrul Cultural Piteşti, nu urmează programatic, cum s-ar putea crede, prototipul stănescian; el se autoconstruieşte o dată cu zbaterile interioare, pulsând uneori haotic, deloc cenzurat. Textul pare zborul unei păsări rănite, care, de dragul sângelui din cuvinte, încurcă forţa centrifugă cu cea centripetă. Sintaxa ascultă doar regulile ludicului, lexicul însuşi gravitează undeva între joc şi joacă. E un altfel de a scrie, pentru că avem de-a face cu un alt fel de a recepta, de a experimenta viaţa. Un adevărat miraj al simţurilor pus în slujba obsesiei scurgerii ineluctabile a timpului.
Centrii de greutate ai orizontului mentalitar sunt structuraţi antinomic, de unde şi frecventa uzitare a oximoronului. Printr-o maximă abstractizare, viaţa e închipuită drept un şir de întâmplări, mărginit de leagăn şi sicriu. Se reactivează o veche paradigmă potrivit căreia egipteanul se gândeşte la moarte încă din pântecele mamei sale. Pentru poet, familiaritatea cu moartea duce la celebrarea vieţii. Obstacolele cotidiene nu-l fac decât să înghită în sec, obturând gâtul lacom al clepsidrei. Nisipul se aşază cuminte la picioarele gândului. Unii îl fac piramide, alţii castele. El îşi înmoaie degetul în lumină şi scrijeleşte poeme... Acum înţeleg de ce îngerii au tatuat cu rugăciuni pleoapa cerului!
Conceput în patru capitole, tot atâtea anotimpuri poetice (Cuvinte din tranziţie, Lagărul ordinii, Picuri de singurătate, Cântecul timpului), volumul e străbătut de o nelinişte metafizică. De la cinismul amabil propovăduit de Deeping, până la transfigurarea cioraniană (Picuri de singurătate poartă motoul „Să pari vesel tuturor şi nimeni să nu vadă că şi fulgii sunt lespezi de mormânt”), poeziile lui Marius Zinca ating un registru larg de tonuri şi stări, cu toate acestea, prezentându-se surprinzător de unitar.
Conflictul dintre individul societăţii postindustriale şi eul creator se rezolvă prin plonjarea într-un univers referenţial resemantizat din temelii. Proiecţia mimetică e o continuă tranziţie, nimic nu e imuabil. Astfel filtrate, lucrurile suferă un dublu proces: sunt apropiate şi, apoi, apropriate. Fenomenul e valabil şi pentru câteva prefabricate artistice pe care autorul le inserează în creaţia sa.
Poezia-definiţie (Cerc vicios, Printre stânci), poezia brahilogică, gen hai-ku (Când pleci, Pas necunoscut, Nemâncat, Trupul gândurilor, Nesomnul trunchiului, Trezire târzie, Beţia cuvintelor), poezia dedicaţie (Un strigăt dureros, Lui Nichita, Romanţă fără muzică, Acasă, Ultimul drum, Taina) îşi odihnesc zborul între copertele Cuvintelor în necuvinte. Uneori, carnea cuvintelor musteşte TĂCEREA.
ADRIAN SĂMĂRESCU
