luni, 12 martie 2012

Preludiul pentru o lectură a introspecţiei





          Întâlnirea cu lirica lui Marius Iulian Zinca s-a produs din voinţa mea de a contempla literatura online, fie pe Reţeaua Literară, fie pe Agonia.
          Am optat pentru susţinerea acestui demers ca o condiţie impusă de pe bancheta cititorului avid de poezie, ipostază în care mă găsesc de ceva vreme, apoi am asociat poemelor sale câte o imagine, ca reacţie a privitorului-către o formă a ideilor poetului.
          Osatura structurală a volumului mă trimite la câteva precizări: stilul poetului e unul care cere un anumit tip de abordare şi îl trimite pe cititor în zonele obscure, suprareale, profunde, paradoxale, ale vieţii. Te întrebi dacă nu cumva poeziile fac abstracţie de cititor şi se raportează la ele-însele, fiindu-şi suficiente dar declanşând tensiuni în receptor.
          S-a vorbit despre simbolistica titlului, de o anume incomoditate a perceperii lecturii (doar suntem în plin postmodernism), insist asupra „corolei” de poeme , văzută ca o furtună de descărcări halucinante, petalele care îşi însuşesc duritatea şi straniul suflului creator.
          Citesc volumul: „A 11-a petală” , „metafizica” unei lirici moderne, bazată pe puterea disecării unui Eu care se raportează la el însuşi. Poetul vorbeşte înlăuntrul fiinţei, secondat de materia-corp: „cicatrici”, „nodurile din stomac”, „sânge”, „riduri”, „inimă”, „colţurile gurii”, „părul”, „degetele”, etc.
          Hipertrofierea simţurilor prin pasiunea chinuitoare a sondării trupului prin gând şi a gândului prin trup, prin cuvântul care ia forma alunecării, a ritmului susţinut de fiecare poezie, uimeşte de fiecare dată.
          În spaţiul destinat creaţiei există, cu siguranţă, un EKG, analizatorul preferat, cu care Marius Iulian Zinca îşi măsoară impulsurile electrice ale vocii şi retinei, ale subconştientului invadat de „cuvintele care se spărgeau,/se scurgeau”, un microunivers capabil de cele mai mari implozii şi explozii: „scufundat/ înapoi printre umbre...”, „inima izbea/cufărul timpului”, „simţea cum îşi aude/pulsul în urechi”.
             La nivelul tematicii, alternează încântarea şi ruptura dură, repetarea stării de suferinţă, luciditate, de puls, retrospecţia şi anticiparea, renunţarea şi frica: „stătea în aerul rece/perfect conştient/de inevitabil”, „nu ştia ce să simtă”, „aştepta cu ochii pironiţi/pe un zâmbet larg,/să renască”.
          Marius Iulian Zinca constată drama unui „eu” de persoana a III-a, pe care îl descrie într-un lexic minimalist, experimental, dislocat, asemeni artei moderne, unde asistăm la eliminarea culorilor şi a formelor pentru autorealizarea „portretului”. Efectul este unul de deconcentrare şi de surpriză: „comprimat/între corpuri/un chip/alb ca moartea...”
          Poezia trimite la o resuscitare a unui subiect aflat în des-prinderea de trup, ca vizualizare a propriei stări, ca percepţie a centrilor de cunoaştere: „legănându-şi/picioarele, era atent/la detaliile vieţii cotidiene/din propria sa temniţă....”.
          Aşadar, un volum al sondărilor, printre picăturile de speranţă, cu uşoare urme de grotesc asumat, o rugăciune prin orbecăiala torturată asupra unui chip incizat de intensitatea trăirii....  .
         
         
                                                                    Prof. Mihaela Georgia Ancuţa

duminică, 4 martie 2012

Un fel de a vorbi despre poezie...

          Fără să bat prea mult câmpii şi să plictisesc autorul, cu riscul de a cădea în „superficialitate”, după spusele unui „poet” , am concluzionat că este mai bine să redau o privire de ansamblu asupra întregii opere poetice, aşa cum mă pricep şi cum simt.
          Aparţinând unui secol şi unui trecut, experienţa poetică a tuturor volumelor este marcată în primul rând de o neobişnuită expresivitate, poetul abordând realităţi dincolo de retina privitorului obişnuit. Aceste realităţi analizate lucid, nu sunt tratate descriptiv şi nici cu căldura proprie a unei optici obişnuite căci, poezia lui Marius Iulian Zinca transpune într-o non-familiaritate, înstrăinare, deformare.
          Realitatea este numai a lui, a unui eu care îşi desface carnea de pe osatură şi vede dincolo de celule pulsaţia: poezia sa cere iniţiere.
          Suntem în faţa unei poezii postmoderne, în care versul liber este eliberat de constrângere, căci poetul aspiră mai presus decât orice, la Libertate.
          Poezia zgârâie şi doare, are un dramatism agresiv, cuvintele sunt cioturi şi întortocheri de motive, cititorul este nesigur, şocat uneori de atâta redescoperire a vocilor interioare, limbajul poetic e experiment, combinaţii mânuite de un păpuşar care a văzut alte lumi....
          Concentrarea poeziei vine din originalitatea amprentei poetului care excelează prin nervurile subtile ale jocului cu litera.
          Lirica vorbeşte despre iubire şi timp, moarte şi durere, sentinţe, tinereţe şi învingere, renaştere şi oboseală, toate aceste teme(neepuizate...) conducând la ceea ce poetul constată: TRĂIREA.
          Sunt unde ale romantismului târziu, mai ales în lirica de dragoste, urme ale simbolismului dar ceea ce predomină este organismul liric concentrat pe observarea profundă  a magiei numită: viaţă.
          Este o poezie intelectuală, bazată pe un limbaj modern, o dezordine ordonată, o alcătuire suficientă sie înseşi pentru că poetul îşi scrie pentru propriul suflet, pentru reţeaua de tensiuni şi forţe absolute care îl generează şi îi arată vibraţia din care se hrăneşte.



          Gândul

                                Straniu gând
                                s-a pierdut printre rânduri,
                                eu -
                                mi-am pierdut degetele
                                în sângele timp
                                izvorât peste tocul minţii
                                ce-l putea… scrie.
    
       Poate fi o artă poetică definitorie: misterul se lasă aşteptat, forţe ale expresionismului răzbat până la suprafaţă....
          O altă dimensiune a liricii poetului este fantastica tensiune degajată de lectura scrierii: metamorfozarea până la absurd a temelor şi motivelor: „Nestingerea”, „Fără sfârşit”, „Tânjind”..........
       Lirica este o „magie a ştiinţei” de a crea sentimente, fantezii, semnificaţii....o polifonie de trăiri ale subiectului, o electrizare lirică, unde metafora stă în centrul discursului poetic: „noaptea picăturilor”, „Nu admitea… un sfârşit. „lumina din ochi”.
          Asistăm la o pictură modernă, unde structura formelor şi a culorilor devine autonomă pentru a se realiza doar pe sine, dislocând concretul. Astfel de poeme posedă un limbaj inedit: „Păstrarea liniştii”, „Raţiunea de a trăi”, „Aşteptare”.
          În concluzie, deşi departe de a fi epuizat totul, pentru că...”totul” nu există, decât „fragmentarul”, perceperea şi confesiunea liricii poetului nu sunt decât mărturii ale propriei trăiri, dincolo de lume, dincoace de lume, mărturii ale singurătăţii care ne leagă sau ne izolează, o contemplare a meandrelor limbajului.




PS. 1.sper că nu am fost prea „superficială”.............
     2. mai e ceva de spus, îi las pe alţii avizaţi să o facă, eu sunt deja în zona „subiectivismului netemperat”....

         
         

                                                   ANCUTA MIHAELA GEORGIA