După ce preţ de o clipă s-a mutat cu gândurile în cer, Marius Iulian Zinca a revenit cu ele spre noi, în cuvinte ce se revarsă frenetic şi îi fac tălpile grele, lăsând urme adânci în nisipul existenţei şi înseninând întunericul nopţilor ce curg încet, una după alta, asemenea stropilor din fântâna sufletului. Singur sub stele, mângâiat de noapte, pare că ascultă cuvinte rostite în şoaptă de duhul clipelor. Gândurile îi rătăcesc prin „cotloanele inimii” şi se abat asupra sa asemenea ploii de vară, iar bătăile inimii prind să fredoneze pe notele muzicale ale sufletului ce-şi caută liniştea.
Venim pe lume pentru a fugi spre moarte. Conştient de efemeritatea sa, poetul se pierde pe drum, se risipeşte în cuvinte, visează în taină şi îşi lasă gândurile să zboare în vântul depărtării, încercând să unească piesele rătăcite ale unui puzzle ce închipuie propria viaţă. Păşind parcă pe o cale uitată, cu tăcerea aproape şi lumea departe, clipele pot fi uneori dureroase, iar regăsirea – un drum anevoios, cu suişuri şi coborâşuri.
Spiritul se hrăneşte din seva cuvintelor, din ele renaşte şi prin ele îşi regăseşte drumul poate pierdut; sunt asemenea unor seminţe pe care Marius Iulian Zinca le sădeşte, le îngrijeşte şi le stropeşte cu prea plin sufletesc pentru a le culege roadele într-o bună zi. Cuvintele-i prind viaţă, se mlădiază în şoaptă sau în strigăt, în cântec sau în vaiet şi când buzele îngheaţă într-un zâmbet suspendat, întunericul nopţii se destramă în faţa veşniciei, iar viaţa colcăie nebună.
Prin gândurile ce nu îi dau pace, cuvintele îi sărută fruntea uneori arzândă, alteori acoperită de „picături reci” şi apoi, supuse, se lasă transformate în versuri desprinse din „adâncul sufletului” pentru a căuta ieşirea din abisul fără sfârşit al trăirilor şi emoţiilor. Ni le împrumută şi, asemenea unor braţe, ni le întinde într-o tandră sau dimpotrivă, dureroasă îmbrăţişare.
Pierdut în cuvinte şi-n pasiunea de-a scrie, poetul - prăbuşit sub steaua speranţei - se transpune într-o lume de fantasme, se strecoară prin lanul de cuvinte, lăsându-se vrăjit de puterea lor şi căutând zorile aducătoare de lumină, aceasta din urmă fiind practic elementul cheie al „regăsirii” lui Marius Iulian Zinca.
Colorată „în tonuri… cărămizii”, galbenă sau „verzuie în amurg”, tremurătoare, lăuntrică, invizibilă sau crudă, lumina este percepută asemenea unui trofeu căutat, aşteptat, dorit şi, mai presus de toate, meritat. Păşind timid, pe vârfuri, în camera sufletului, ea este cea care îi aminteşte poetului să respire („… să respir”) şi inimii să bată („Fatalitate”).
Când sufletul se înfioară şi fruntea se-nnourează de gânduri nerostite şi neînţelese, clipele căutării de sine curg greu şi
trist, noaptea păşeşte peste vise, iar zorile răsar din negură şi praf. Aripi făcute din iubire şi lumină îl înalţă pe poet la stele pentru a le atinge rând pe rând cu fâlfâirea lor uşoară. În şoaptă sau vulcanic, cuvintele îl cheamă pentru a le umple cu dor şi tristeţe, cu bucurie şi suferinţă deopotrivă, îmbrăcându-i sufletul în haina versurilor.
Uneori abstracte, ne sugerează stări de visare şi renaştere, dar şi de înfrângere şi resemnare. Fiind propriul jurnal, ele îi scriu viaţa şi ni-l înfăţişează pe poet într-o existenţă zbuciumată, în care lacrimile suferinţei îi dau putere pentru a privi şi mai ales pentru a merge înainte : În scârţâitul paşilor / cu răsuflarea tăiată, / unduirile secundelor se târau / printre lacrimi, în licăririle / din geana de lumină / cu vesel clipocit. / Privea… înainte („Secundele”). În lupta neîntreruptă pentru împlinirea viselor, tânjind după lumină, predestinat durerii, poetul găseşte în cuvinte tăria de-a privi spre cer, fie şi numai „printre degete”.
În valurile albe ale hârtiei, cuvintele curg şuvoi, aşteaptă şlefuirea asemenea unor diamante, tânjesc după un strop de viaţă pus în ele, după un zâmbet sau o lacrimă.
Apoi aşteaptă mângâierea ochilor, care le face să simtă satisfacţia celui ce le-a scris. Şi abia după aceea, după ce sunt născute şi pregătite să iasă în întâmpinarea altor priviri, se aliniază definitiv în versuri, dezvăluie tainele nopţilor întunecate şi gândurile zilelor deschise spre noi orizonturi.
Nu se mai pot opri după ce au pornit să acopere albul imaculat aşternut în faţa poetului, găsesc mereu ceva de spus, sunetele prind contur şi visele aripi. Locul lor e uneori luat de lacrimi , dar nici acestea nu pot şterge nimic din ceea ce a fost sau ce-o să fie, iar ochii care le picură privesc pierduţi în căutarea sinelui . Sunt ele destinaţia unui călător ce fuge de singurătate sau a aceluia care rătăceşte în căutarea ei?
Când încruntat, când cutremurat de veselie, în izvorul nesecat al sufletului poetul se adapă şi îşi înmoaie tocul de scris.
Asemenea nisipului ce înghite stropii de ploaie, hârtia îi înghite cuvintele, acestea înghit literele rând pe rând şi, din adâncuri uitate, din valuri sparte de ţărm, ne arată necuprinsul sufletului. Misterioase şoapte se-nvăluie în versuri, se ridică din umbră spre lumină şi în final, cuvintele se trezesc şi dansează în lumina solară, răcorindu-i sufletul, iar regăsirea de sine e împăcată şi caldă, liniştită şi luminoasă : /… / dansând în lumina soarelui / şi străbătute de un tremur, / cuvintele s-au trezit / … / Răcoreau… sufletul („Suflet răcorit”).
Zadarnic l-a chemat uitarea!
DORINA LITRĂ
