duminică, 30 decembrie 2012

La cumpăna dintre ani- colaj

                       




Să ai grijă de tine mamă
Cu suflet blând, prietenos.

Pentru o viaţă de iubiri
Şi până într-un asfinţit,
Un zâmbet cald, o-mbrăţişare
Când stai afară la poveşti,
Iar mâna ta, de-atâtea griji,
Aşterne şi câte-un cuvânt…

Mi-ar fi plăcut să-ţi fiu alături
Şi mulţi oaspeţi s-aduni,
Să vezi florile-n splendoare
Cu amintiri de neuitat…

Şi timpul trece, nici nu ştiu,
Sub bradul de-altădată
Cu cântecul şi poezia

Şi te întrebi cum să începi.

Eşti ca o matcă de albine,
De unde-atâta omenie
Şi flori, şi brazi, multă verdeaţă
Şi sufletul prins în tumult,
Din elixirul vieţii să soarbă,
Să-nduri o clipă de iubire?

Să ţii în loc lumina aprinsă
Ca să rodească neîncetat.

Văd privirile mirate
De lacrima ce se prelinge
Când chipul-ţi pare tot mai trist,

Iertare-ţi cer, nu te-ntrista
Că n-am ştiut de ziua ta:

LA MULTI ANI!

……………………………..

Această zi, când m-aţi cinstit,
31 decembrie, zi de iarnă
„Fi-va Domnul lăudat!”





           Bibliografie: „La cumpăna dintre ani”- Elisabeta Gîlcescu, ed. Măiastra, 2010, Tg. Jiu


sâmbătă, 29 decembrie 2012

Necunoscuta chemare a iubirii- colaj

                    




M-am trezit rătăcit
îmbălsămând lacrimile
unei fericiri
în liniştea asfinţitului…

Într-un bordei,
o muzică divină
care mă domina acum
tot mai aproape de delirul mistic,
în nopţile albe,
de necuvinte şi de neiubire
doar atât ca să-ţi amintească că există

prin puterea rugăciunii,
printre bocete
sau deznădejde
şi cerşind ploaie de stele,
cântându-mi în surdină
şi scotocind printre reziduri

de înţelesul iubirii.

În tiparul vieţii,
la miez de noapte,
îmi zidesc
unduindu-mi sufletul
într-o înfierbântare necunoscută,
etern, nemărginit…

încă o zi de iubire.



           Bibliografie: „Necunoscuta chemare a iubirii”- Elisabeta Gîlcescu, ed. Măiastra, 2012, Tg. Jiu

vineri, 28 decembrie 2012

Flori de câmp- colaj

                             




Pe aceste meleaguri de vis
ce revarsă din cuvânt
în tinereţea fără margini,
lăsând o urmă peste frunte,
pe-un covor de flori în rouă
într-un decor viu şi acum,
stau cuminte şi spre cer
printre atâtea amintiri
din timpul anilor pierduţi,
să te întorci copilărie
la somn, la vise, la poveşti…

Cât sunt încă azi în viaţă,
să strecori un zâmbet cules,
o revărsare de daruri şi armonie,
flori să mă alinte
ca-n vremurile fără rost,
din elixirul vieţii să soarbă…

Renaşte pacea unei nopţi.



           Bibliografie: „Flori de câmp”- Elisabeta Gîlcescu, ed. Măiastra, 2010, Tg. Jiu



joi, 27 decembrie 2012

Ieri şi azi- colaj

                                     




Parc-o văd pierdută-n gânduri
Să aibă pentru fiecare
Din multe flori de pe pământ,
Doar o lacrimă de mamă…

Zile şi nopţi trec, vin sărbători
La toţi cei cu credinţă
Si cu miros de cozonac,
O vorbă sau un sfat mai bun.

Trecut-au anii şi acum
Încă sunt şi pot vorbi,
În casă-i frig şi stau, şi plâng
În casa de la Tîrgu jiu.

În adâncul sufletului meu,
Mi-e dor de-omătul de afară,
Să-l fi uitat pe undeva?...
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu.



                       Bibliografie: „Ieri şi azi”- Elisabeta Gîlcescu, ed. Măiastra, 2009, Tg. Jiu

                                      


sâmbătă, 22 decembrie 2012

POEZIA IUBIRII

Să-ţi simt freamătul trupului
la focul vieţii
şi de blândeţe
într-un univers de gânduri
să încerc un alt loc, unde nu pot să tac
pe o dungă de cer
prea risipită-n
adâncul mişcat al inimii.

Visa-voi, doamnă, şi-n sicriu,
iubindu-ne într-una, pradă lângă pradă
din frumuseţea ochilor tăi verzi
zvâcnind în aorte de timp
pe dinafară…

îmi strecor degetele pe sub orizont
să laud prin versuri iubirea
într-un strigăt prelung
cărora trebuie sa le zâmbesc
susur molcom de izvoare
ca un îndrăgostit
pentru a avea grijă de mine
pe nisipurile suferinţelor,

s-aud cum vântul cântă la chitara gândurilor
mângăieri, săruturi, şoapte,
să nu uit să trăiesc
şi zbor departe, pe culmile gândului-ginere
cu răsuflul ce se-nalţă până la atingere
în chinul pleoapei
fierbinte, sinceră, curată,
de-a lungul şi de-a latul acestor mari iubiri
şi îmi port mereu povara
când lângă tine ochii mei de dragoste sclipesc.

Colaj realizat din toti autorii(29 membrii) antologiei in ordinea aparitiei lor in carte cu câte un vers (încercând să păstrez forma, timpul şi semnele de punctuaţie, doar 2 autori sunt cu 2 versuri).

                                    Bibliografie- Poezia iubirii- Arta conversatiei, ed. Maiastra, Tg. Jiu, 2012



sâmbătă, 8 decembrie 2012

revenirea pe pământ


                                 


îl purtau niște îngeri de o frumusețe inimaginabilă,
cu blândețe, siguranță,garanție a unui transport optim
către o destinație unde avea să se trezească în curând.
-unde sunt?
-în cer i-au răspuns îngerii lăsându-l singur
dar supraveghindu-l de la o distanță după o regulă de discreție
impusă de normele statutului lor de îngeri infirmieri.
perfuzia cu amintiri avea un ritm lent
abia abia îi mai hrănea celula memoriei

vederea i se atrofiase în albul ce invadase
atmosfera cu o saturație dureroasă.
-nu sunt în cer-a strigat!cerul este albastru!
(perfuzia avea ritm lent dar o concentrație eficientă!)
-cerul este albastru văzut de pe pământ.
aici ești chiar înăuntru.
-și nici pământul nu-l mai văd!-continuă să se plângă.
-o să-ți dăm drumul la telescop și-o să-l vezi pe de-a-ntregul,
de-acolo de jos nu vedeai decât o bucată,
acum ai tot cerul
și-n curând vei vedea tot ce n-ai văzut vreodată .
-îi pot vedea pe ai mei?pe mama, pe tata,pe fata pe care-o iubesc?
-mărind prea mult imaginea calitatea ei ar fi mult deteriorată,
ochii ți-ar obosi, mintea ți s-ar consuma degeaba gândind fără folos,
sufletul ți s-ar neliniști în zadar.
nu-ți place aici la noi?
e atâta liniște, confort, lipsă de responsabilități
e poate tot ce ți-ai dorit pe pământ și n-ai reușit să găsești niciodată.
se simțea inert, inutil, golit de sensuri
cu binele ăsta semănând cu o pastilă cu administrare unică și acțiune ireversibilă
dar el nu o înghițise, o ținuse sub limbă, supsese doar o parte din învelișul zaharat
acum o scuipă spre îngeri aceia frumoși și blânzi
-luați-o voi și faceți ce știți cu ea,
înveliți-o iar în staniol și dați-o cui urmează,
nu mai am salivă nici s-o înghit nici să scuip pe  ea de viață
prefer să înghit viața,fără stratul de zahăr protector,
prefer să văd cerul nu așa cum mi-l arătați voi,
ca pe o cutiuță de vată sterilizată
prefer să am parte doar de o zonă incompletă de desfășurare
 dar pe care s-o simt la picioarele mele ca un suport
să stau în picioare și nu culcat,
să întind brațele către cei dragi și să-i strâng la piept,
să mi se accelereze respira
ția de emoție,
să îmi năvălească sângele în obraji de rușine
că aș fi putut să-i părăsesc ca și cum nu îmi păsa de ei,
să mă tem de reacțiile lor,
 să mă îndoiesc de părerea unuia sau altuia
despre importanța revenirii mele în rândul oamenilor,
DA, prefer o stare de indecizie permanentă și de neclarități incontrolabile
decât o certitudine finală ce nu mai presupune nimic!

caterina scarlet pentru marius-iulian zinca de ziua lui

vineri, 7 decembrie 2012

Poet




Cuvinte în necuvinte,
Printre petale risipite
şi parfum de sfinţenie,
spuse la vecernie;
umbre de foc,
pe vâlvătaia umbrei,
fierbinţi, tulburătoare,
din necuvinte-au înflorit
cuvinte sculptate de soare,
doar ultimu-ţi scăpase
printre profani;
tu ai făcut sacru,
cuvântul poet.

Gîlcescu Elisabeta

Un om înnaripat pe scară

 

                                      Viorica Mocanu, pentru Marius  Zinca

Scara lui  trepte avea
şi  lumină cât privea !
frica ce-o purta in spate
uneori îl îngheţa!
pas cu pas,
treaptă cu treaptă,
tot mai sus se căţăra.
Dar , de-odată îşi aminti
de povara ce-o purta!
Încotro se căţăra ?
Chiar şi sus putea rata !
Mai privi înspre pământ
şi făcu un legământ :
Sunt un om , un muritor,
astazi , totusi , vreau sa zbor !
Tălpile îmi sunt de lut ,
Asta nu am cum sa uit !
Dar în cuget aripi port!
Voi zbura şi de-oi fi mort !

lumina( dedicata lui Marius Zinca )


 

                       DINICA OVIDIU
el
pune suflet
în cuvânt
luând
lumină
din curcubeu
pentru
rugă

IZVODIRI


Zidiri
Intense-n
Noianul
Cuvintelor
Adăpostesc

Mărturii
Adânci.
Revanşându-se,
Inima
Urzeşte
Săpându-şi

Idealu-n
Urcuşul
Lăuntrului,
Izvodindu-ţi
Aureola
Nutrită...

                                                                                     ELENA MITITELU

sâmbătă, 1 decembrie 2012

1 Decembrie



Răsună-n cetate bucurie,

s-aude până-n cer
într-un moment

de neuitat

de-nsemnată biruinţă
înfăţişând pe masă

suferinţa
şi
stralucirea

românească…

Pâinea şi sarea.

luni, 26 noiembrie 2012

Infinitul iubirii





Iubire, răsari.
N-am să-i ajung niciodată.
Fug spre tine,
Iar eu
Nu eram un oarecare,
Iar stelele burează încontinuu
Toamnei, în tăcere
Una cu pământul
Lumini şi umbre.

Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…
Un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte.
Bucata asta de stârv obosit
Învăţând alfabetul iubirii sub ape
tăcit în labirintul nesfârşit.
Iubiri răstignite, ieri, pe cruci
În acest univers- Arta Conversaţiei.



           Colaj-acrostih realizat din câte un vers (încercând să păstrez forma, timpul şi semnele de punctuaţie, doar 2 sau 3 modificări) al câte unei poezii din majoritatea participanţilor la antologia Artei Conversaţiei - Infinitul Iubirii.

                                    Bibliografie- manuscris antologie- Infinitul iubirii


Arta conversaţiei





Azi, a venit îngerul.
Respir pământ amestecat cu apă.
Tu, suflet neînvins,
Arcuş m-aş face să te cânt…

Cu tălpile citesc în petale de mac,
Oameni ce strigă şi acum
Nimic din ce simt:
Veniţi la anticariatul de noapte!
Era târziu să se ascundă
tăcite pe o bandă stricată,
Sentimente vremelnice
Abia crescute.
Totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină.
Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate.
E-o altă zi de împrumut,
Iar dorul îl despici în noi cărări…
 



           Colaj-acrostih realizat din câte un vers (încercând să păstrez forma, timpul şi semnele de punctuaţie, doar 2 sau 3 modificări) al câte unei poezii din majoritatea participanţilor la antologia Artei Conversaţiei - Infinitul Iubirii.

                                    Bibliografie- manuscris antologie- Infinitul iubirii

joi, 18 octombrie 2012

În orice sfârșit, există „Un alt început”

                          

    Trebuie să recunosc faptul că, atunci când am deschis cartea poetului Marius Iulian Zinca, „Un alt început”, o energie m-a străbătut în mod surprinzător, dar plăcut și m-a însoțit pe tot parcursul călătoriei mele prin poeziile ei. Fără a mă ralia în critic literar, ci mai degrabă într-o iubitoare de poezie și frumos, am încercat să pătrund tainele scrierii poetului, după cum sufletul, cunoștințele și înțelegerea mi-au dictat.
    Pornind de la cuvintele marelui Voltaire, “poezia este o muzică, trebuie să o asculți ca să o apreciezi”, am reușit să aud  “tăcerea” din versurile poetului, căci fără doar și poate ea cuvântă, așa cum ne spune chiar autorul, încă din primul poem, intitulat ca și cartea “Un alt început” (În momentele de extaz/ de înflăcărări nestăvilite/ de tăceri grăitoare). De altfel, “tăcerea” devine un laitmotiv literar pe tot parcursul cărții, regăsind-o aproape în fiecare poem. Am intrat astfel, în universul reflexiv creat de Marius Zinca, descoperind că forma dată de poet scrierii sale, nu este deloc întâmplătore, nici folosirea participiului și a persoanei a treia ca mod de conjugare a verbului. Poetul, pare că se desprinde din el însuși, pentru a vorbi despre și cu sine, așa cum scrie în “Surd…neîntrerupt” (Întors spre el însuși/ nu știa ce gânduri ascunde), în „Gest teatral” (mintea lucra/ ca și cum s-ar privi cu proprii ochi) sau în “Presa infertilă” ( Vorbea/ cu sine/ ca din două guri). Dar și pentru a ne introduce prin metafore subtile, în stările și trăirile sufletului său (fărâmițat/ în nenumărate forme; tulburat/ de neliniște; absorbit/ în contemplare...).
    Poemele scrise de Marius Zinca se desfășoară în cotidian, în firescul fiecărei zile sau în vremea capricioasă de afară, acest fapt determinând cititorul nu doar să se regăsescă în versurile autorului, ci mai mult, să se caute în ele, de exemplu “Pornire domolită” (a ieșit buimăcit/ din vântul tot mai mânios), “Pavajul vieții” (Mișuna/ alunecând/ pe pavajul/ cleios al vieții, “Cenzura” ( Sprijinea/ cu umărul încordat/ zidul), “Plutire” ( Stătea/ în pat și bolea/ să-și ispășească păcatele/ unui secret întunecat). În acest din urmă poem, poetul devenind mistic, prin învățătura pe care ne-o dezvăluie, aceea că orice secret întunecat ne duce, mai devreme sau mai târziu, la suferință prin ispășirea lui. Nu doar o dată, poetul ne dăruiește din aceste învățături, multe din poezii sale, încheindu-se cu un vers gen cugetare. Mă voi opri aici la poezia „Propriul stăpân”, care este o chintesență  prin folosirea paradigmei (Era propriul stăpân/…putea să-și ia viața de la capăt). Liberul arbitru ne dă dreptul să conștientizăm, ce este mai bine pentru noi.
     Tematica din poeziile lui Marius Zinca este de profunzime și înțelepciune, astfel pe lângă cea a timpului, regăsim teme existențiale, ca cele despre viață și moarte, despre destinul și condiția omului, despre lumină și întuneric, autorul raportându-se în acest fel la divinitate. Tema singurătății artistului, cu frământările și zbuciumul interior, este foarte bine redată în poemul “Drumul vieții…singur”, pe care îl exemplific în totalitate ( Pierdut/ în viață,mergea/ ca într-un vis/ pe drumul/ mărginit de ziduri. Ideile/ zburătăceau prin cap/ cu vârfurile/ scuturate de vânt/ și lanțuri de gânduri/ se înfășurau,/ se desfășurau pe drumul pustiu...). Acest poem fiind remarcabil și prin metafora puternică, ce trezește sentimente în inima cititorului. Metafora din poeziile cărții Un alt început, este una rafinată, neorbitoare, naturală, inspirată din viață, concepută din întâmplări, stări, sentimente trăite de poet.
     Poezia scrisă de Marius Iulian Zinca este pozitivă, optimistă, nelăsând cititorul frustrat, din contră, inducându-i o stare de mulțumire prin modul surprinzător de finalizare a poemelor sale. Întregul volum pare scris într-o stare de liniște și pace interioară, de găsire a adevărului ancestral. Spun asta remarcând începutul și sfârșitul volumului, ce stau într-un echilibru aproape perfect, creat de “Un alt început” , care este nu doar titlul cărții, dar și  primul și ultimul vers. Când am închis cartea, acest vers încă m-a urmărit. Am înțeles de ce Anne Marie Bejliu a încheiat postfața volumului cu “ A fost o experiență copleșitoare pentru mine parcurgerea acestei cărți”. Acea energie care mă străbătuse la început, am găsit-o concentrată în aceste versuri, “ era sfârșitul sfărșitului/ unui alt început”.
        Poetul Marius Iulian Zinca are mare dreptate, în orice sfârșit există un alt început, totul depinde doar de noi.
       
        18.10.2012 Constanța
        Mihaela Meravei

Poezia lui Marius Zinca din volumul "Un nou început"


 


Săptămâna aceasta, la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti a avut loc o triplă lansare: Un nou început, al poetului Marius Iulian Zinca, şi două volume ale poetei bucureştene Anne Marie Bejliu: Geometria aerului şi Geometria sufletului. Despre autori şi cărţile lor au vorbit poetele Allora Albulescu şi Denisa Popescu Martin.
În rândurile următoare mă voi referi la poezia lui Marius Zinca (născut la 31 octombrie 1975, Piteşti; unul dintre fondatorii cenaclului literar Juventus), aşa cum apare ea în recentul volum. Putem vorbi despre scriitura acestui autor de până acum nouă ani şi de atunci încoace. Delimitarea o face momentul de cumpănă din viaţa lui Marius, un grav accident de maşină. Deşi sub aspectul scriiturii nu s-au schimbat multe (atracţia pe care o are pentru oximoron; frântura versurilor – discontinuitate, anacolut, care ascunde mai multe decât spune; sinestezia cultivată până la statutul de tehnicism), conţinutul este altul. Cuvântului – vechea sa obsesie lirică – i-a luat locul tăcerea sub multe forme. De aceea, volumul lansat de curând putea fi numit al fel de bine Ipostaze ale tăcerii.
Nu am amintit deloc întâmplător despre nefericitul eveniment. De atunci, poezia a devenit pentru Marius un suport existenţial de prim rang, mijlocul său de a se dumiri vizavi de rostul pe care îl are în lume. Aşa cum o arată textele din volumul Un nou început, autorul parcă este o fiinţă coborâtă din senin pe pământ şi se întreabă ce este cu el: Ghemuit/ în el, liber/ să rătăcească/ aproape la întâmplare,/ continua/ să se preumble uluit/ cu o jumătate de zâmbet („Căutare”). Aproape fiecare poem duce cu gândul la efortul unui fluture de a ieşi din crisalidă sau al unui pui de a ieşi din ghioacă; faptul acela de a sta pe loc şi de a se lupta să iasă. De fapt, autorul a ieşit victorios din moarte – idee confirmată de toate referirile sale la încercarea de a se dezmetici, de a se separa de materia în vârtej sau amestec, de întuneric; iar această încercare este exprimată prin cuvinte ca zbatere, nelinişte, tăcere surdă, mută (de multe ori, tăcerea sa nu este auzită de nimeni). Totul se desfăşoară pe un spaţiu restrâns. Este, aşadar, o poezie a stării de inerţie sau a încercării de a se scoate din ea. Poetul se află într-un loc fix (este observatorul său „astronomic”) de unde măsoară şi se măsoară. Numai că nu astrele intră în orizontul său vizual, ci propriile stări. Pe bună dreptate, Denisa Popescu spunea că s-ar putea realiza pantomimă plecând de la textele autorului, pentru că feţele tăcerii sunt redate prin gesturi.
Apropo de acestea, avem de-a face în cartea lui Marius Zinca (şi) cu o poezie a stărilor cenuşii, dar nu pentru că ea ar fi rezultatul unei atitudini deliberate – aşa cum întâlnim în cazul unor tineri teribilişti, care exprimă trăiri întunecate „de amorul artei”, pentru a atrage atenţia; de unde şi atmosfera de contrafacere) –, ci pentru că ea este ecoul unei lupte reale, pe viaţă şi pe moarte. Însă lupta ia şi forma luptei între inimă şi minte („Sufletul”), agerimea minţii şi neputinţa trupului, trecut şi prezent (cu capul îndreptat cu privirile în sus,/ aerul să iasă cu vigoare din piept/ întorcând palmele spre lumină.../ risipea umbra/ nălucii neclintite a trecutului („Risipire împietrită”).
Găsim aici şi o poezie a ezitărilor între refacere (Mergea cu paşi regulaţi/ să usuce lacrimile, „Imaginaţia”) şi zăbovire în ipostaze ale dezechilibrului, neliniştii, pentru a se cunoaşte mai bine. În sprijinul acestei interpretări vine exprimarea poetului despre sine la persoana a III-a. Adică privire din afară – caracteristică a celor cerebrali – de unde şi supunerea de bună voie la experienţele amintite; autorul îşi supune eul la teste periculoase: hotărârea de a umbla înfăşurat/ în rătăcirile echilibrului instabil („Invazie aruncată”); În neatenţia/ voit lăsată/ să invadeze timpul rămas,/ a rumegat/ frământările pe îndelete („Frământări”); Lăsa să i se ivească probleme/ cu voia sa./ I se putea întâmpla orice... („Saturaţie”); În naivitatea sa/ a trimis/ un râs batjocoritor/ pe deasupra capului./ Începuse să se abandoneze... („Abandon”); Tropăia cu picioarele/ pe sub mormanul de haine/ târâte prin noroi./ A vrut să se dea uitării... („Bătaie pe dinăuntru”).
Poezia lui Marius Zinca nu se dezvăluie, în general, foarte uşor. Ea sugerează uneori nişte procese alchimice (nu m-am mirat când autorul a afirmat că este interesat de numerologie). Apar elemente, simboluri, proceduri. Lipseşte însă privirea către un univers extramundan. E ceva surprinzător, pentru că până şi în poezia răzvrătiţilor există referiri la transcendent; în schimb, în această carte metafizicul nu e de găsit. Uneori pare a fi întrezărit, dar e mai mult o impresie, poate speranţa cititorului de a găsi cerul în aceste texte. Când credeam că am găsit premisele reale ale unei ridicări în poezia „Mişcare pironită”, ne izbesc imediat versurile: în faţă/ nu era decât necunoscutul; iar depărtărle spre care subiectul liric a rămas cu ochii pironiţi trimit în contextul poeziei mai degrabă spre piesajele dezolante ale oraşelor industriale decât spre cer. În plus, mintea Nu mergea mai departe decât privirea... („Gest teatral”). Pare că locul mitologiei şi al unui „dincolo” este luat la de propriile stări metamorfozate sau amplificate la nivel cosmic. Iar în locul pietrei filosofale întâlnim multiplele feţe ale cuvântului-tăcere: Înflăcărat în gest/ a străbătut cu pas grăbit/ într-un fel încurcat,/ flacăra/ ce scotea la iveală întunericul/ tulburat cu disperarea/ să găsească un cuvânt/ care apăsa pe ochiul lui/ ca două găuri negre/ umflându-i obrajii,/ lăsându-i răsuflarea/ să iasă prin buzele strânse.../ Mugete de voci se aud. („Mugete de voci”).
Aşadar, toate luptele se desfăşoară pe un singur plan, fără nici un punct de sprijin într-un „dincolo de” (Viaţa e aburul care pleacă..., „Aburul”), fiind, prin aceasta, încărcate de o mare tristeţe. Tristeţe, pentru că ne gândim la eforturile inutile ale Baronului Münchhausen de a se ridica din mlaştină, apucându-se de păr. Aspecte confirmate de faptul că sărea de la o aparenţă la alta („Bătaie pe dinăuntru”), conştient totuşi că nu poate ajunge prea departe pe acest plan: se chinuia/ să-şi aducă aminte/ să se hotărască/ să depună/ mărunţiş/ în puşculiţa fericirii („Mărunţiş resetat”). În continuarea celor spuse se află şi perceperea timpului nu intensiv, calitativ, ci cantitativ, ca însumare de ore: Mergea/ înaintea timpului/ ce însuma/ toate orele/ adunate la un loc/ ca umbra/ care se întindea/ pe spinarea lui/ din discrepanţa absurdă/ în care şi-a asigurat/ eternitatea („Eternitate măsurată”).
Cu toate acestea, autorul îşi asumă riscurile unei astfel de căutări în întuneric („Căutări”) şi se complace să rămână „între lumi”, cum afirmă undeva. Lăsând de o parte alte dimensiuni ale poeziei lui Marius Zinca (claustrarea, dedublarea), care ar lungi prea mult această expunere, problema absenţei transcendentului mi se pare cea mai frapantă. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot spune că nu cunosc pe cineva atât de legat de poezie, în sensul în care l-a salvat şi îl salvează în continuare. În cartea Un nou început, poezia este imanentul şi transcendentul lui Marius Zinca.
                                                                                    Alexandru Mărchidan