Preludiul pentru o lectură a introspecţiei

          Întâlnirea cu lirica lui Marius Iulian Zinca s-a produs din voinţa mea de a contempla literatura online, fie pe Reţeaua Literară, fie pe Agonia.

          Am optat pentru susţinerea acestui demers ca o condiţie impusă de pe bancheta cititorului avid de poezie, ipostază în care mă găsesc de ceva vreme, apoi am asociat poemelor sale câte o imagine, ca reacţie a privitorului-către o formă a ideilor poetului.

          Osatura structurală a volumului mă trimite la câteva precizări: stilul poetului e unul care cere un anumit tip de abordare şi îl trimite pe cititor în zonele obscure, suprareale, profunde, paradoxale, ale vieţii. Te întrebi dacă nu cumva poeziile fac abstracţie de cititor şi se raportează la ele-însele, fiindu-şi suficiente dar declanşând tensiuni în receptor.

          S-a vorbit despre simbolistica titlului, de o anume incomoditate a perceperii lecturii (doar suntem în plin postmodernism), insist asupra „corolei” de poeme , văzută ca o furtună de descărcări halucinante, petalele care îşi însuşesc duritatea şi straniul suflului creator.

          Citesc volumul: „A 11-a petală” , „metafizica” unei lirici moderne, bazată pe puterea disecării unui Eu care se raportează la el însuşi. Poetul vorbeşte înlăuntrul fiinţei, secondat de materia-corp: „cicatrici”, „nodurile din stomac”, „sânge”, „riduri”, „inimă”, „colţurile gurii”, „părul”, „degetele”, etc.

          Hipertrofierea simţurilor prin pasiunea chinuitoare a sondării trupului prin gând şi a gândului prin trup, prin cuvântul care ia forma alunecării, a ritmului susţinut de fiecare poezie, uimeşte de fiecare dată.

          În spaţiul destinat creaţiei există, cu siguranţă, un EKG, analizatorul preferat, cu care Marius Iulian Zinca îşi măsoară impulsurile electrice ale vocii şi retinei, ale subconştientului invadat de „cuvintele care se spărgeau,/se scurgeau”, un microunivers capabil de cele mai mari implozii şi explozii: „scufundat/ înapoi printre umbre...”, „inima izbea/cufărul timpului”, „simţea cum îşi aude/pulsul în urechi”.

             La nivelul tematicii, alternează încântarea şi ruptura dură, repetarea stării de suferinţă, luciditate, de puls, retrospecţia şi anticiparea, renunţarea şi frica: „stătea în aerul rece/perfect conştient/de inevitabil”, „nu ştia ce să simtă”, „aştepta cu ochii pironiţi/pe un zâmbet larg,/să renască”.

          Marius Iulian Zinca constată drama unui „eu” de persoana a III-a, pe care îl descrie într-un lexic minimalist, experimental, dislocat, asemeni artei moderne, unde asistăm la eliminarea culorilor şi a formelor pentru autorealizarea „portretului”. Efectul este unul de deconcentrare şi de surpriză: „comprimat/între corpuri/un chip/alb ca moartea...”

          Poezia trimite la o resuscitare a unui subiect aflat în des-prinderea de trup, ca vizualizare a propriei stări, ca percepţie a centrilor de cunoaştere: „legănându-şi/picioarele, era atent/la detaliile vieţii cotidiene/din propria sa temniţă....”.

          Aşadar, un volum al sondărilor, printre picăturile de speranţă, cu uşoare urme de grotesc asumat, o rugăciune prin orbecăiala torturată asupra unui chip incizat de intensitatea trăirii....  .

         

         

                                                                    Prof. Mihaela Georgia Ancuţa

Un fel de a vorbi despre poezie...

          Fără să bat prea mult câmpii şi să plictisesc autorul, cu riscul de a cădea în „superficialitate”, după spusele unui „poet” , am concluzionat că este mai bine să redau o privire de ansamblu asupra întregii opere poetice, aşa cum mă pricep şi cum simt.

          Aparţinând unui secol şi unui trecut, experienţa poetică a tuturor volumelor este marcată în primul rând de o neobişnuită expresivitate, poetul abordând realităţi dincolo de retina privitorului obişnuit. Aceste realităţi analizate lucid, nu sunt tratate descriptiv şi nici cu căldura proprie a unei optici obişnuite căci, poezia lui Marius Iulian Zinca transpune într-o non-familiaritate, înstrăinare, deformare.

          Realitatea este numai a lui, a unui eu care îşi desface carnea de pe osatură şi vede dincolo de celule pulsaţia: poezia sa cere iniţiere.

          Suntem în faţa unei poezii postmoderne, în care versul liber este eliberat de constrângere, căci poetul aspiră mai presus decât orice, la Libertate.

          Poezia zgârâie şi doare, are un dramatism agresiv, cuvintele sunt cioturi şi întortocheri de motive, cititorul este nesigur, şocat uneori de atâta redescoperire a vocilor interioare, limbajul poetic e experiment, combinaţii mânuite de un păpuşar care a văzut alte lumi....

          Concentrarea poeziei vine din originalitatea amprentei poetului care excelează prin nervurile subtile ale jocului cu litera.

          Lirica vorbeşte despre iubire şi timp, moarte şi durere, sentinţe, tinereţe şi învingere, renaştere şi oboseală, toate aceste teme(neepuizate...) conducând la ceea ce poetul constată: TRĂIREA.

          Sunt unde ale romantismului târziu, mai ales în lirica de dragoste, urme ale simbolismului dar ceea ce predomină este organismul liric concentrat pe observarea profundă  a magiei numită: viaţă.

          Este o poezie intelectuală, bazată pe un limbaj modern, o dezordine ordonată, o alcătuire suficientă sie înseşi pentru că poetul îşi scrie pentru propriul suflet, pentru reţeaua de tensiuni şi forţe absolute care îl generează şi îi arată vibraţia din care se hrăneşte.

          Gândul

                                Straniu gând

                                s-a pierdut printre rânduri,

                                eu -

                                mi-am pierdut degetele

                                în sângele timp

                                izvorât peste tocul minţii

                                ce-l putea… scrie.

    

       Poate fi o artă poetică definitorie: misterul se lasă aşteptat, forţe ale expresionismului răzbat până la suprafaţă....

          O altă dimensiune a liricii poetului este fantastica tensiune degajată de lectura scrierii: metamorfozarea până la absurd a temelor şi motivelor: „Nestingerea”, „Fără sfârşit”, „Tânjind”..........

       Lirica este o „magie a ştiinţei” de a crea sentimente, fantezii, semnificaţii....o polifonie de trăiri ale subiectului, o electrizare lirică, unde metafora stă în centrul discursului poetic: „noaptea picăturilor”, „Nu admitea… un sfârşit. „lumina din ochi”.

          Asistăm la o pictură modernă, unde structura formelor şi a culorilor devine autonomă pentru a se realiza doar pe sine, dislocând concretul. Astfel de poeme posedă un limbaj inedit: „Păstrarea liniştii”, „Raţiunea de a trăi”, „Aşteptare”.

          În concluzie, deşi departe de a fi epuizat totul, pentru că...”totul” nu există, decât „fragmentarul”, perceperea şi confesiunea liricii poetului nu sunt decât mărturii ale propriei trăiri, dincolo de lume, dincoace de lume, mărturii ale singurătăţii care ne leagă sau ne izolează, o contemplare a meandrelor limbajului.

PS. 1.sper că nu am fost prea „superficială”.............

     2. mai e ceva de spus, îi las pe alţii avizaţi să o facă, eu sunt deja în zona „subiectivismului netemperat”....

         

         

                                                   ANCUTA MIHAELA GEORGIA

A 11-a petală – sau în căutarea Sinelui

De ce am mai citi o carte de poezie azi, când există o adevărată inflaţie de manifestare în scris? Iar dacă am face-o, de ce am alege volumul de poezie „A 11-a petală”, propus nouă de Marius Iulian Zinca, autor cunoscut mai ales din întâlnirile Reţelei Literare, reţea a poeţilor de limbă română, de pretutindeni.

Cartea atrage atenţia în primul rând prin titlu, un titlu bine alcătuit, pus la cale am spune, reper al ideilor cuprinse sub paradigma unei simbolistici simplu exprimate, complex elaborate.

„A 11-a petală” defineşte o imperfecţiune, ar mai trebui încă un discipol pentru ca să fie completă floarea celor 12 aleşi ce îi urmau lui Iisus, starea de discipol întru perfecţiune fiind, după Marius Zinca starea sa interioară în faţa desăvârşirii. Cele unsprezece petale sunt tot atâţia paşi, tot atâtea împliniri, tot atâtea roluri interioare, tot atâtea faţete ale Eu-lui călător, cea lipsă fiind promisiunea viitorului.

Este o declaraţie de modestie, o prezentare smerită de autor, care simte că mai are un pas până a fi un discipol întregit, demn de chemarea sa, aceea de a sluji frumosului, artei, poeziei, ca formă artistică de căutare a absolutului în lume.

Numerologia spune despre cifra 11 că reprezintă puterea interioară, starea de dinaintea desăvârşirii, aşa cum, în simbolistică, floarea este adesea asimilată mandalei sau efortul conştientului de a organiza energiile interioare într-o formă coerentă, geometric structurată, efect ce aduce cu sine armonia. Cu alte cuvinte, pe orice cale am încerca să definim paradigma de autor propusă spre lectură, ajungem la acelaşi rezultat. Marius Iulian Zinca este un căutător de absolut, de adevăr prin iubire, care, pornind pe drumul poeziei, consideră că se găseşte pe cale şi nu la capătul căutărilor sale.

Dacă, totuşi, după această prezentare de autor, veţi dori să vă aventuraţi între paginile volumului său de versuri „A 11-a petală”, ar fi bine să vă pregătiţi dinainte, pentru că poezia lui Marius Zinca nu se citeşte oricum. Aşezaţi-vă comod într-un fotoliu, asiguraţi-vă că aveţi timp şi, mai ales, că nu veţi fi deranjaţi de nimeni. Adunaţi-vă gândurile şi pregătiţi-vă de confruntarea cu voi înşivă, pentru că vă aşteaptă tot ce este mai puţin uzitat astăzi în poezie.

Esenţa, Sinele, oglinda, introspecţia, filozofia existenţială şi interogaţia - ca formă a cunoaşterii, premergătoare auto-analizei.

Poeziile cuprinse în acest volum sunt semne ale unei căutări de sine continue, clare, a observaţiei şi mai ales a auto-observaţiei. Fiind o poezie despre conştiinţa umană care îşi urmăreşte propriile trasee parcurse de gând, de emoţie, autorul nu uzitează de elemente exterioare – natură, citadin, relaţionări, sondând cu mijloace sărace stilistic mişcarea şi transformarea ideatică. Tocmai această sărăcie de estetică formală face ca formula poetică adoptată să fie dificilă, greu de realizat, dând totodată originalitate textului.

Este o poezie a surprinderii activităţilor mentale de dinaintea formulării unui gând filozofic, a potenţialului psihic în activitate, fapt ce surprinde emoţii, instincte, momente de transformare a unei stări în imagine mentală şi apoi în gând. Interesant pentru un psihanalist, acest traiect se constituie la Marius Iulian Zinca în material de contemplaţie şi apoi în vers.

Cartea devine astfel un poem al definirii identităţii, al cunoaşterii de sine, cât şi un gest de o desăvârşită sinceritate. Într-o lume care preamăreşte amănuntul nesemnificativ, derizoriul, contextul, arbitrariul, confuzia, demersul poetului Marius Iulian Zinca este un adevărat gest de curaj şi o provocare.

Să îi urmărim aventura descoperirii lumii interioare, pentru că, alături de el fiind, ne vom descoperi în bună măsură pe noi înşine.

Camelia Iuliana Radu

Contemplarea naturii

Într-un

sentiment de bucurie

lăuntrică,

să uite cu totul de sine,

s-a cufundat

în contemplarea naturii…

Lumina

Slobozea

memoria vlăguită

cu o uşurare

înaripată de suflet,

învăluit de bucurie,

în lumină…

Trecând peste…

Cu rânjete

băloase şi pofticioase,

se simţea treaz

şi plin de viaţă,

scuipând

o spumă albicioasă

peste nemărginita ruină.

Printre umbre

Îşi întrevedea

cu greu chipul,

năvălea în mintea

peste măsură de tulburată

de gândurile tălmăcite în cuvinte,

depănate de-a lungul

unor înşiruiri şi căderi

din scurgerea vremii.

Liniştea mişcării

Din prea multă linişte,

a mişcat buzele

într-un zâmbet

mai mult obosit

de mişcările feţei…

Necunoscutul

Străbătea

întunericul

cu uşurinţa unui gest

imperceptibil.

Privea

chipul necunoscutului

ce se desena

cu limpezime.

Hăul identităţii

Cu mâinile

ca nişte funii

şi vocea înmuiată

din pricina

unei emoţii lăuntrice

cu o umbră

de îngăduinţă, cade

în hăul nemărginit

al identităţii.