joi, 29 septembrie 2011

Marius-Iulian Zinca – Decalogul cuvintelor


Poemul lui Marius-Iulian Zinca ne determină să medităm puţin asupra semnificaţiei titlului ales, gândind, înainte de toate la geneza acestui termen şi la diversitatea de conotaţii pe care le reflectă multe alte texte, mai mult sau mai puţin cunoscute. Şi-atunci ne-ntrebăm: Ce este „Decalogul”?! O rostuire, în versuri sau în proză, o mărturisire, nevoia de confesiune, setea unei voci interiorizate de a rosti cuvântul magic al (re)trăirilor, al pasiunilor, al frământărilor sau a trecerii noastre prin timp?! Doar atât?!

Cuvânt de origine greacă, δεκα (zece) şi λογος (cuvânt), decalogul sintetizează nişte precepte, care se impun riguros respectate. În decalogul său liric, Martin Abraham, spre exemplu, foloseşte termenul cu sensul de „poruncă”. În „Decalog însângerat”, Tereza Mózes avertizează că neuitarea maleficului ar trebui să devină... „poruncă” a neuitării. Aceasta ne-aminteşte şi de menghina istoriei cunoscută de moşii şi strămoşii noştri, a românilor torturaţi fără milă, a martirilor neamului care, dacă n-au fost aruncaţi în gropile comune, şi-au petrecut restul zilelor în singurătate, într-o Itacă deloc triumfală, într-o Itacă deloc generoasă, unde martirii s-au simţit... mai departe... până la ultima lor respiraţie... tot „sub zidurile Troiei...”, cum sfâşietor scrie Radu Gyr, în poemul „Întoarcerea lui Ulise”. Şi-atunci, mă gândesc, când oare se va scrie-un Decalog al martirilor neamului românesc?!

Câtă dreptate avea Paul Valéry, în al său „Decalog al arborelui”, că „evenimentele sunt (precum) spuma valurilor...” şi e bine să ştii ce se impune a decanta din vârtejul multului istoric... de veacuri.

Apropiindu-ne de poemului lui Marius-Iulian Zinca, cu-al său „Decalog al cuvintelor”, vom observa o oarecare similitudine cu viziunea lirică a lui Martin Abraham, potrivindu-i-se perfect afirmaţia lui Dorel Dorian (prefaţator al volumului „Decalog liric”), care pare convins că actul de creaţie dezvăluie o anumită „rânduire secretă a întâmplărilor vieţii, cu semn de destin”. Şi ceea ce ne îndreptăţeşte să subscriem acestei judecăţi, este subtitlul şi motto-ul poemului despre care vom face referire.

Subtitlul „poarta între spaţiu şi timp” poate fi înţeles ca un indiciu privind traiecţia imaginarului poetic, un demers al întortocheatelor şi sinuoaselor zvârcoliri ale sinelui, ale artistului însuşi, veşnic în căutare de simboluri ale măiestriei artistice, subtilităţi care să-l înalţe spiritual. Vocea sa lirică se doreşte auzită pentru a pecetlui clipa, acea „clipă” reprimată care sfredeleşte „nisipurile dezastrului”, o voce care devine  duioasă „lacrimă” sub faldurile oniricului. Se simte acea detaşare, acea solemnitate statutară, într-o perpetuă căutare a sinelui. Fascinează preferinţa artistului pentru o suprapunere de imagini care să ilustreze stările de intimitate, sugestiv marcate prin expresivitatea contorsionată a ochilor (a feţei, a obrazului) sau a surâsului care devin învăluire-răscolire, suprapunere unduind de mister. Aceste simboluri ale vizualului se concentrează într-un abstract impalpabil: „îşi ţinu respiraţia / preţ de o / bătaie de... inimă”.

Gândurile sapă adânc „pe sub creasta / abruptă a liniştii...” Creatorul pare un analist detaşat, în faţa propriilor frământări, în faţa propriilor angoase, încercând, totuşi, „să-şi ardă gândurile”, deşi... „nu-i greu să-ţi croieşti drum... printre umbre...” şi aceasta... pentru că „fantomele trecutului” îl însoţesc. Neuitarea nu-i dă pace. Însă acest spasm nocturn, prelung, angoasant, maladic, devine suferinţă transfigurată, percepută în toată subliminaritatea ei, drept „frumuseţe sublimă”.

E o artă... trezirea din acest vis al umbrelor. Parc-am fi plasaţi între aici şi un dincolo, între „uşurare şi teamă...” Creaţia... devine demers „ghemuit”. Aspiraţia spre-acel fulg de lumină înseamnă voinţă, perseverenţă, dar şi multă durere...  La „umbra gândului”, înlănţuiri metafizice par concertante: „Pâlpâia vag / o lumină ceţoasă / într-o tăcere grea...”, „tăcere / plină de umbre...”, „râvnitor de linişte...” Auditivul este zugrumat între „ungherele minţii”, orice-ncercare de ascensiune se consumă între faldurile interiorităţii: „simţea / cum se rupe un zăgaz...”, spasm „convulsiv”, „panică surdă”. Această „melancolie-a nemişcării” pulsează înspre „noaptea adâncă a sufletului...” şi... c-un surâs „lugubru”, artistul va realiza totuşi că sub imboldul unei voinţe majore, va reuşi  să „scruteze viitorul” şi, „însetat de firesc”, să-şi regăsească... în sfârşit... liniştea mult dorită.

E adevărat, vorbele „muşcă”, cuvintele „biciuiesc”, surâsul devine neprietenesc, dar umbrele gândului, accentuare perpetuă sub imboldurile trăirilor, ale viului din noi, va „descătuşa” – în cele din urmă – „furia incontrolabilă a dorinţelor” (în acest context), dătătoare de puls creator, biruitor.

Şi iată că, în acest poem-decalog, poetul Marius-Iulian Zinca a demonstrat cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului, dar şi conştientizând totodată şi mesajul motto-ului care însoţeşte textul, o reflecţie matură a prozatoarei Jeanne Ray.

Livia CIUPERCĂ

luni, 12 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - X

Pe frunte
i se adâncise cuta
ca un stigmat adânc întipărit.

Zbuciumul interior
îi legase limba
şi licărul din ochi
se stinse brusc
după tăcerea apăsătoare
şi răspunsurile monosilabice...

Era o ocazie sa rupă monotonia.




*** 





Fără
nicio schimbare
pe chipul sfrijit,
ochii
cu pupilele dilatate,
măsurau meditativi şi apoşi
aburii trandafirii
ce începuseră să plutească.




 *** 




Simţindu-se
ţintuit
de limbile ceasului
ce avansau regulat,
se abandona
unui hohot interior.

În greutatea
cuvintelor articulate,
îşi acoperea
faţa ridată
cu palmele noduroase...





*** 




Pe chipul
deformat de obscuritatea
înconjurătoare, îşi frământa
degetele nervoase.

Pe fundalul cerului
îşi observa respiraţia grăbită...

Rămase abătut în tăcerea lui.




***





Resemnat
într-o aşteptare interminabilă
prin vânzoleala gândurilor,
reuşise să-şi provoace
o lacrimă în ochii umezi.

... şi-a înghiţit
propriile cuvinte
(nu se considera demn
de biciul cuvintelor sale).





*** 





Cu mintea
înceţoşată de gânduri
bâlbâindu-se,
sugrumat de indignarea
ridurilor de pe chip,
ochii
îşi pierduseră melancolia
stârnită de particulele de praf
de dinaintea privirii adormite...




 ***




Se cufunda
în tortura gândurilor
privind în gol
pe sub fruntea încruntată.

Îşi plimba
ochii prin încăpere
cercetând în negura minţii.

Într-o undă subtilă,
o tristeţe pură
se întipărise
pe fiecare cută a feţei.

Buza de jos îi căzu prosteşte...





***





Îşi recăpăta răsuflarea...

Cu fiecare
gură de aer
se mişca
prin ruinele gloriei trecute.

Privea
cu un ochi
cu pleoapa trasă peste el,
la suferinţa
ce-l transfigurase
într-o... „frumuseţe sublimă”.




*** 




Într-un ţipăt exaltat
de starea de decreptitudine,
sacrificat pe altarul
propriului altruism
cu fruntea uşor umbrită,
reuşise să se desprindă
din tumultul
şi confuzia din suflet...




 *** 




Orbecăind
prin cotloanele întunecate ale minţii
în orele goale,
îşi rumega gândurile.

Revizuia în minte
şuvoiul de cuvinte rostite
(ce jucau pe chip
ca nişte valuri de lumină)
cu buza de jos uşor răsfrântă.

Îşi regăsise într-un final... liniştea.


                             15 septembrie 2011- 8 ani de la (re)nasterea-mi

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - IX

                                                   lui, Gheorghe Stan



Se uita
de-a lungul străzii
tăcute şi goale
şi niciun cuvânt nu-i trăda
tulburarea profundă a mândriei rănite.



***  



În ochi
se zbăteau
ridurile mărunte
coborând
pe lângă linia gurii
şi se recuperau
printre gândurile
ce mişunau prin minte.

Într-o stinsă
expresie de descurajare,
avea ochii căscaţi...



***   



Cu chipul
traversat de umbre
era cufundat în propriile-i gânduri,
într-o contemplare de sine,
descătuşând furia incontrolabilă a dorinţelor.

Fără
ca vreun singur
muşchi al corpului
sau al feţei să i se clintească,
în datoria lui
să rupă tăcerea stângace,
îşi pierduse timbrul sonor... de altădată.



***  



Sub imboldul trăirilor,
zeci de gânduri îi curgeau prin minte
cufundat în abisurile mohorâte ale conştiinţei
şi-n melancolia nemişcării,
cu limba dezlegată
de cuvintele ţâşnite din el,
surâse larg ca o gură enormă şi ştirbă.



***  



Ca-ntr-un vârtej,
mintea-i plutea tulburată
de gândurile ce hălăduiau
prin cotloanele imaginaţiei.

Se lăsa învăluit
într-un sentiment de pace absolută
ca şi cum ceva implacabil,
trăgea de memoria lui...

Trebuia să facă un efort mental.



***  



Cu ochii
lucindu-i satisfăcuţi
de imagini lubrice
care-i tulburau mintea
ce se glisa şi se trezea gândindu-se
că se auzise vorbind cu sine, absent...

îşi supse buzele.



***  



Cu mişcări
molatice şi tăcute
într-o senzaţie
constantă de neplăcere,
buzele i se arcuiră
într-un rânjet deformat
de gândurile ce-i divagară... spre amintiri.



***   



Izbucni
într-un râs zgomotos
când peste amurgul scurt şi cenuşiu,
căderea nopţii se înstăpâni
şi lumina opacă
îi contura formele fantomatice, sfrijite,
mănunchiul de riduri în colţul pleoapelor...



***  



Prin pâcla
simţurilor distorsionate,
se lupta
cu dimensiunea misterioasă
a timpului şi a spaţiului,
arătând o bucurie morbidă
cu un sadism inconştient
în noaptea ce-l învăluia ca într-o manta...



***  



Se pierdu
într-un tărâm dat uitării
zbătându-se între realitate şi visare...

Minutele se dilatau în ore
ce răsunau cu ecou în liniştea
încremenită a nopţii...

Se năştea în el o umbră de neîncredere...



***  



Părăsise
masca de fier
a nepăsării
încercând
să scruteze viitorul
asupra căruia
plana agonia durerii.

Privind dincolo de el,
frica îi învăluia ochii
precum giulgiul opac al... nefiinţei.



                                                                                         03 septembrie 2011

miercuri, 7 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - VIII


Se întindea
hârjonindu-se cu picioarele goale
în bâzâitul monoton
de dincolo de vreme.

Lenevea,
bârfea,
mormăia nemulţumit
în rotocoale vesele de fum
prin spaţiul deschis
cu fruntea încruntată, desfigurată
într-un fel de forţă inefabilă
ce plutea deasupra lui...




***




Cu mâinile noduroase,
cu încheieturile
deformate de artrită
îşi încovoia
trunchiul (trupul) melancolic
concentrându-se
asupra unui punct
din depărtare,
sugându-şi obrajii
din colţul gurii
când i se scurse
un firicel de... salivă.



***




Se prelungeau vălurit
pe creştet razele de lumină
şi rămase preţ de o clipă drept
cu buzele uscate
contemplându-se placid
când îşi cântărea cuvintele
cu un calm rece sorbind
frumuseţea distantă a amurgului...

Imaginea prindea forme interesante.




*** 



Îngemănându-se
cu liniştea nopţii
într-o satisfacţie dureroasă,
cu o uşoară nerăbdare timidă,
rămase luminat
doar de un licăr orb
în şoapta firavă a unei brize...

O senzaţie de fericire extatică.




*** 



Uitându-se
prin bezna groasă
într-un abandon absolut,
mintea era inundată de emoţii
şi corpu-şi lăsa
să alunece ca un marsupiu uriaş.



***



Viaţa
era o prelungă aşteptare
cu ochii
pironiţi înainte,
dilataţi de o satisfacţie negrăită
de limba ce se încăpăţâna
să rămână amorţită
pe buza de jos... răsfrântă.



 ***  



După un timp
îndelungat petrecut
în aerul stătut
din umbrele conştiinţei,
ţinând frâiele vieţii,
îl inunda un val de revoltă
plimbându-şi palmele
de-a lungul braţelor şi corpului...




 ***




Cu figura
complet absorbită,
stătea cu capul plecat,
pierdut
într-un labirint de confuzii,
într-un labirint
al incertitudinii inexplicabile,
simţindu-şi
corpul veştejindu-se,
pielea asudând şi transpiraţia...,

transpiraţia scurgându-i-se prin toţi porii.




***



Recuperându-şi
puterea de a gândi,
pupilele încremenite scânteiau
biciul cuvintelor aspre
din buzele strânse între palme...

Sanctuarul în care-şi găsea liniştea şi refugiul.



***



Din pâcla imaginaţiei,
bolborosindu-şi neîncetat nevinovăţia,
suspiciunile mişunau ca nişte umbre latente
într-un moment de paroxism.

Se opri într-o mirare mută,
părea că umblase ani de zile
prin lumea tenebrelor
rămânând un timp
într-o vagă stare de inconştienţă,
cufundat în fântâna necuprinsă a uitării de sine
cu cearcănele supte de sub ochi
într-un urlet agonizant,

căzu aproape fără zgomot....

fâşii roşii de lumină îi dansau prin faţă.



luni, 5 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - VII

        ei,  Cornelia Stan

Nu mai era
în stare
să-şi înfrâneze
propria-i conştiinţă.

Îşi rechema
elementele
risipite ale familiei
ducându-si
mâinile la frunte.

Îşi apăsa tâmplele.

Pe propriul puls
urmărea mişcarea
limbilor ceasornicului (timpul).


* * * 


Deschisese
un orizont fără margini
rătăcirilor ei.

Nu mai auzea
marea mugind
în adâncul unei scoici
şi fără o formă precisă,
spunea cuvinte goale de înţeles...


* * * 

Cu pumnii
înfundaţi în buzunare,
aprindea în tonuri calde penumbra...


* * *


În reîntoarcerea la memorie
cu ultimele umbre ale somnului,
îi răsunau în urechi
orele de negândire,
de neexistenţa
într-o largă curbă plană.

Înăbuşi în piept un lung suspin...

Nu mai era în stare de sforţări prelungi...

Nu şi-a pierdut luciditatea.


* * * 


Fără o formă precisă
se îmbăta de cuvinte
mestecând capete de adevăr.

Petrecea
ceasuri întregi în cugetare şi singurătate privind
cum pe neaşteptate vin apusurile.

Originea destinului... ultim.



* * *


Într-o paralizie
a centrului cuvintelor,
era obosită, fără voinţă, neîncrezătoare.

Simţise
zădărnicia încercărilor de evadare
din trupul -
simplu martor al sufletului,
îi era mai comod a nu înţelege...


* * *


Avea
prea multă lume în jurul ei,
însă... era singură,
singură cu privirea absentă
plimbându-se cu paşi mărunţi
printre deformări de cuvinte
urmărind soarele
străbătând şi intrând oblic
în camera ochilor ei.


* * * 


Îşi înfrâna
părerile grăbite
în spaţiul dintre sărăcie şi belşug
regulând căderea corpurilor
în mişcări reflexe ale prostiei -

bariera de netrecut a cunoaşterii omeneşti.


* * *



Proiecta
o umbră lungă
în strălucirea şi întunecarea
multor nădejdi
ce aduceau poezia pământurilor îndepărtate.


* * * 


Îi plăcea
să contemple
cerul înstelat
într-o continuă
reîntoarcere - VIAŢA.




                                                                                                    17 august 2011





duminică, 4 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - VI

Era
râvnitor de linişte
în imposibilitatea fizică
de a tăcea
şi conştiinţa
îşi recăpăta... echilibrul.



* * *



Îngăduitor
cu ignoranţa altora
căci se născuse obosit,
privea minciuna
cu o nebănuită înfrânare
pusă în destinul
regulat de capricii
al... oamenilor.




* * *




Repeta
ecouri de păreri
să scape
de apăsătoarea tăcere
în începutul
de tulburare
de pe chipul său.

Îi intra prin pupile
albastrul cerului... bromura.




* * *



Cu o vagă
melancolie în glas,
deşi însetat de firesc,
schimba înţelesul lucrurilor
cu ajutorul interpretării
în umbra
ce se prelungea.

Urma o lungă tăcere...
de aşteptare.

În
gândul său
era ceva frânt
ca şi cum
ar fi avut
o greutate
pe limbă
când îşi strângea
muşchii abdominali
şi proiecta în jur
fragmente de... conştiinţă.




* * *






Într-o nemărturisită
dorinţă de normalitate,
de linişte,
de firesc,
amorţit de umiditatea nopţii
în infinitele complicaţii ale vieţii,
sistemu-i complicat
de a evada din marginile bunului simţ
printre perdele,
cobora ca o lumină
cenuşie şi roşiatică
filtrată de... ploaie




* * *





Cu capul
înfipt într-un par
pentru a urmări
mersul gândului
pe jumătate adormit,
în semiveghe,
era recunoscător vieţii
care, în fiecare clipă,
îi dădea câte un prilej
de a schimba orizontul.




 * * *




Cu
o nebănuită
prestanţă, schimba
marginile realităţii
săpate într-o brazdă
prin care gândurile lui,
încercau să se strecoare...




* * *




Ca şi cum
ar fi ultragiat
un lucru nelămurit
în neliniştea fericită
a începutului,
plăcutul chin
al aşteptării,
creierul
secreta gândirea -

dădea hrană vieţii...




* * *




Cu judecăţile
preschimbate în prejudecăţi
de gloria pătată de ridicol,
îşi trimitea creierul la plimbare
pentru a scăpa
de plictiseala de-a asculta
şi oboseala de-a vorbi...

ca şi cum ar fi avut febră în cuvinte.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - V

Era cuprins
de un somn neliniştit
când copacii întunecaţi
atingeau cu vârfurile
cerul înstelat.

Simţea
cum se rupe un zăgaz...



* * * 


Auzea
zgomotul neîntrerupt
al amintirii ce se trezea
nechemată în mintea sa.

Se simţea nelalocul lui...



* * * 




Începea să respire
în sunetul atât de încărcat
de oboseala (oftatul)
când ploaia cădea
cu o furie aproape biblică.

Pierduse complet contactul cu bucuria.



* * *


Apăsa
baza nasului
cu degetele
şi simţea
cum nodul
dintre omoplaţi
începe
să se desfacă
între zidurile ude
ale braţelor lui.



* * * 



O panică
surdă zumzăia
în partea de jos
a abdomenului.

Se privea
cu o jenă neascunsă
ca şi cum
răspunsurile
ar fi plutit... în aer.



* * * 



Într-o
încercare disperată
de a se linişti,
încerca
să-şi păstreze
vocea egală trăgându-se
în abisul întunecat al somnului.




* * * 



Când
vorbele au muşcat
din marginile imensului zid,
de emoţii, atinsese punctul cel mai de jos -

Noaptea adâncă a sufletului...




* * * 




În încordarea umerilor
cu o aluzie de căldură în aer
îşi lipea degetele mari unul de altul

pentru o clipă...




* * *



Cu un surâs lugubru
a închis ochii
şi a tras aer adânc în piept:

atât de multe rămăseseră nespuse...


* * *


Vedea
suprema lipsă de interes,
lipsa... ciudăţeniei când
se deschidea către lumină
într-o replică de final:

n-a fost, tocmai,
un izvor de înţelegere...



joi, 1 septembrie 2011

Decalogul cuvintelor - poarta între spaţiu şi timp - IV


Cu
ridurile
de pe frunte
adâncite
în buimăceala
primelor clipe de trezie,
se înfăşurase... în cearceaf.

* * * 

În
aerul
devenit brusc
apăsător şi trist,
scăpa
o exclamaţie uimită
în spatele... cuvintelor.

Singurele
emoţii erau... ale lui.

* * * 

Trupul
era zguduit
de o serie de spaime
când umerii...
manifestau
o disperare crescândă
şi gura îi tremura
cu ochii...
ce înotau în lacrimi.

* * * 

Ajuns
într-un spaţiu... larg
cu trupul
scăldat de sudoare,
urmărea impasibil
lumina dimineţii
ce-l penetra slab.

Zâmbea lugubru,
la vederea
dungilor albe şi frânte
sfâşiind... cerul.


* * * 


        
Ropotul ploii
accentua expresia
de încordare
de pe chipul
plin de cute
şi obrajii scofâlciţi
în cuvintele
ce sunau încet,
îndepărtat
în mirosul
putred al... morţii.

* * * 

Într-o
baltă de lumină
zgomotul paşilor
se pierdeau în noapte
creând un joc de umbre.

Timp
de o clipă
se simţea încarcerat
în încăperi... anonime.


* * * 




Urmărind
dâra de lumină
aruncată de soare
în mijlocul
unui vârtej de sentimente
cu faţa chinuită de durere,
cu genunchii aproape la gură,
simţea panica...
începea
sa îi cuprindă pieptul
coborând spre picioare.


* * * 

Cu glasul
care începea
să se frângă
într-un
ungher al minţii,
trupul
i se cutremura...
convulsiv.


* * * 


Rumegând
gânduri
printre pleoapele
întredeschise,
nu-i rămăsese
decât chipul gol
într-un
strigăt smuls
din... măruntaie.

* * * 

Cu o expresie distantă în ochi,
sorbea din lumina care se stingea...

cu luna spânzurată de noapte,
cutele de pe frunte erau mai adânci...

zâmbea afabil...