Marius Zinca, poetul „cuprins de o neobişnuită / linişte sufletească” ( „Surâs” ) caută drumul spre sine însuşi pentru că sălăşluind „în altă lume” vrea să-şi încerce norocul „în oceanul viitorului” ( „Drumul… spre el”). El pune cap la cap senzaţii, percepţii, flash-uri de viaţă – care nu-i aparţin – încercând să creeze o lume proprie, metaforică în rigiditatea sa : „în reflexele roşiatice / ale flăcărilor ce dansau, / umbrele se înghesuiseră în unghere. / O lacrimă mare / se prelinse / peste beţia simţurilor. / Se aşternu tăcerea” („Tânjind” ). Între durere şi nepăsare, timpul îşi pierde dimensiunea iniţială : „trăia fără dimensiuni. / Incapabil să se împotrivească, / o lacrimă tremura între gen.” ( „Dimensiuni” ).
La Marius Zinca apare obsesiv şi sacadat ideea de cuvânt şi de cer, senzaţia liniştii „tulburate” de apariţia vieţii, când tumultoasă, când statică „iubeam moartea, suferinţa, oamenii” ( „Reflecţia nopţii” ), „fericire înlăcrimată – / ultima pregătire / pentru un somn îndelungat. Linişte…” („Linişte - fericire înlăcrimată”) şi alături de această linişte senzaţia propriei dedublări : “nu mai înţelegea lumea. / Galben şi livid la faţă, / se ferea cu sfială / când imaginea vieţii / a devenit nedesluşită. / O strivise sălbatic / sub picioare şi o împinse până la marginea trupului” ( „Renaştere ( pasărea Phoenix )” ) ; „între cer şi pământ / e o durere sălbatică” ( „Singur” ), „în focul domol al sufletului / îşi simţea existenţa un vis / în care amintirea / nu se pierdea complet” ( „Ne – pierdere” ) – „cu coada ochiului, / privea înaintea sa / gândurile / ce dezbrăcau viaţa” ( „Linişte” ).
Volumul „Liber printre cuvinte – Reflecţia stării de sine –” cuprinde într-un
fel revolta fiinţei pe această libertate fără noimă, o libertate stânjenitoare, epuizantă chiar, de care şi autorul însuşi se plictiseşte, la un moment dat : „simţea… / un fel de oboseală. / Urma o tăcere / în amăgirea ochiului / când arunca o privire / din acelea, repezi” ( „Începea să cugete…” ). Probabil această plictiseală în cuvinte este cheia care deschide uşa sufletului şi înalţă privirea spre cerul ideilor – acolo unde Marius Zinca şi-a ales ca motto pentru propriile versuri cuvintele regretatului filozof Petre Ţutea : “libertatea omului e partea divină din el”... iar restul rămâne tăcere... uitare... neant...
AMALIA ELENA CONSTANTINESCU
