În dorinţa de a descoperi fiece taină şi de a înţelege neînţelesul, ne avântăm adesea în zborul spre înalt... Uitând dualitatea propriei firi, riscăm, uneori, să dezechilibrăm întregul.
Ceea ce ne oferă Marius Zinca prin volumul său „Pierdut în… cuvinte” constă în forţa care reechilibrează cele două principii ale fiinţei umane, indiferent din ce perspectivă le privim – trup şi suflet sau yin şi yang. Aşa începe amăgirea… cu o „cupă de fericire goală” în care gândurile se amestecă „sfâşietor / ca un ochi lovit brusc de orbire / … viaţa noastră fără lacrimi. / Pe praful pământului / împăienjenindu-se privirea / … / se toarnă gânduri / în tiparul sentimentelor” (Din ochi… ploaie). Un vers aparent calm, al cărui dinamism subtil reuşeşte să alăture – până la îmbinare – două curente sau două stiluri (simbolismul şi suprarealismul), inerţia şi expansiunea.
Emoţia ascunsă în versurile lui Marius Zinca vibrează dincolo de litera aşezată pe hârtie, transcende scriitura „pe aleea invizibilă / a paşilor,” unde „uşor / un gând… mijeşte” (Naşterea… gândului). Trăirile poetice nu sunt erupţii vulcanice ale cuvântului încărcat stilistic, nu au în ele nimic spectaculos. Subtile, învăluite într-o simplitate conştientă – ne poartă spre noi înşine, spre focul lăuntric, acoperit de propria-i mască – trupul. „ Apele au rămas nemişcate / în natura imperfectă a omului. / Fruntea căpătase / o severitate împietrită / de nelinişte dureroasă / a lacrimilor ascunse / ce nu curg…” (Nelinişte).
În contrast cu mişcarea impulsivă a gândului, liniştea descrisă de poet tinde să-şi însuşească o etapă, aproape statică, contopind „imperceptibil / într-o incompatibilitate absurdă, / puterea unei şoapte / prelinsă-n lumina cenuşie a minţii…” (Iluzie magnifică), însă dincolo de această acalmie programată, măiestria poetului îngăduie cuvântului preluat de simbol să sugereze elementele realului – ancorate puternic în cotidian : „O viaţă-ntr-un abis / Aştept… lumina” (Aşteptarea…).
Chiar dacă timpul pare suprimat sau confuz, versurile, în sine, ne trimit cu gândul departe… la marginea lumii… pentru a ne oferi dualitatea jocului existenţial şi cheia decriptării acestei pierderi „metafizice” prin cuvinte. Nici nu mai ştim, la un moment dat, dacă poetul este cel pierdut printre ele sau acestea se pierd în mrejele sale prin „noaptea umedă / scufundată în nefiinţă / ca-ntr-un preludiu / pe buzele unui urlet” (Dorinţa… dimineţilor)…
AMALIA ELENA CONSTANTINESCU
