duminică, 4 martie 2012

Un fel de a vorbi despre poezie...

          Fără să bat prea mult câmpii şi să plictisesc autorul, cu riscul de a cădea în „superficialitate”, după spusele unui „poet” , am concluzionat că este mai bine să redau o privire de ansamblu asupra întregii opere poetice, aşa cum mă pricep şi cum simt.
          Aparţinând unui secol şi unui trecut, experienţa poetică a tuturor volumelor este marcată în primul rând de o neobişnuită expresivitate, poetul abordând realităţi dincolo de retina privitorului obişnuit. Aceste realităţi analizate lucid, nu sunt tratate descriptiv şi nici cu căldura proprie a unei optici obişnuite căci, poezia lui Marius Iulian Zinca transpune într-o non-familiaritate, înstrăinare, deformare.
          Realitatea este numai a lui, a unui eu care îşi desface carnea de pe osatură şi vede dincolo de celule pulsaţia: poezia sa cere iniţiere.
          Suntem în faţa unei poezii postmoderne, în care versul liber este eliberat de constrângere, căci poetul aspiră mai presus decât orice, la Libertate.
          Poezia zgârâie şi doare, are un dramatism agresiv, cuvintele sunt cioturi şi întortocheri de motive, cititorul este nesigur, şocat uneori de atâta redescoperire a vocilor interioare, limbajul poetic e experiment, combinaţii mânuite de un păpuşar care a văzut alte lumi....
          Concentrarea poeziei vine din originalitatea amprentei poetului care excelează prin nervurile subtile ale jocului cu litera.
          Lirica vorbeşte despre iubire şi timp, moarte şi durere, sentinţe, tinereţe şi învingere, renaştere şi oboseală, toate aceste teme(neepuizate...) conducând la ceea ce poetul constată: TRĂIREA.
          Sunt unde ale romantismului târziu, mai ales în lirica de dragoste, urme ale simbolismului dar ceea ce predomină este organismul liric concentrat pe observarea profundă  a magiei numită: viaţă.
          Este o poezie intelectuală, bazată pe un limbaj modern, o dezordine ordonată, o alcătuire suficientă sie înseşi pentru că poetul îşi scrie pentru propriul suflet, pentru reţeaua de tensiuni şi forţe absolute care îl generează şi îi arată vibraţia din care se hrăneşte.



          Gândul

                                Straniu gând
                                s-a pierdut printre rânduri,
                                eu -
                                mi-am pierdut degetele
                                în sângele timp
                                izvorât peste tocul minţii
                                ce-l putea… scrie.
    
       Poate fi o artă poetică definitorie: misterul se lasă aşteptat, forţe ale expresionismului răzbat până la suprafaţă....
          O altă dimensiune a liricii poetului este fantastica tensiune degajată de lectura scrierii: metamorfozarea până la absurd a temelor şi motivelor: „Nestingerea”, „Fără sfârşit”, „Tânjind”..........
       Lirica este o „magie a ştiinţei” de a crea sentimente, fantezii, semnificaţii....o polifonie de trăiri ale subiectului, o electrizare lirică, unde metafora stă în centrul discursului poetic: „noaptea picăturilor”, „Nu admitea… un sfârşit. „lumina din ochi”.
          Asistăm la o pictură modernă, unde structura formelor şi a culorilor devine autonomă pentru a se realiza doar pe sine, dislocând concretul. Astfel de poeme posedă un limbaj inedit: „Păstrarea liniştii”, „Raţiunea de a trăi”, „Aşteptare”.
          În concluzie, deşi departe de a fi epuizat totul, pentru că...”totul” nu există, decât „fragmentarul”, perceperea şi confesiunea liricii poetului nu sunt decât mărturii ale propriei trăiri, dincolo de lume, dincoace de lume, mărturii ale singurătăţii care ne leagă sau ne izolează, o contemplare a meandrelor limbajului.




PS. 1.sper că nu am fost prea „superficială”.............
     2. mai e ceva de spus, îi las pe alţii avizaţi să o facă, eu sunt deja în zona „subiectivismului netemperat”....

         
         

                                                   ANCUTA MIHAELA GEORGIA