luni, 12 martie 2012

Preludiul pentru o lectură a introspecţiei





          Întâlnirea cu lirica lui Marius Iulian Zinca s-a produs din voinţa mea de a contempla literatura online, fie pe Reţeaua Literară, fie pe Agonia.
          Am optat pentru susţinerea acestui demers ca o condiţie impusă de pe bancheta cititorului avid de poezie, ipostază în care mă găsesc de ceva vreme, apoi am asociat poemelor sale câte o imagine, ca reacţie a privitorului-către o formă a ideilor poetului.
          Osatura structurală a volumului mă trimite la câteva precizări: stilul poetului e unul care cere un anumit tip de abordare şi îl trimite pe cititor în zonele obscure, suprareale, profunde, paradoxale, ale vieţii. Te întrebi dacă nu cumva poeziile fac abstracţie de cititor şi se raportează la ele-însele, fiindu-şi suficiente dar declanşând tensiuni în receptor.
          S-a vorbit despre simbolistica titlului, de o anume incomoditate a perceperii lecturii (doar suntem în plin postmodernism), insist asupra „corolei” de poeme , văzută ca o furtună de descărcări halucinante, petalele care îşi însuşesc duritatea şi straniul suflului creator.
          Citesc volumul: „A 11-a petală” , „metafizica” unei lirici moderne, bazată pe puterea disecării unui Eu care se raportează la el însuşi. Poetul vorbeşte înlăuntrul fiinţei, secondat de materia-corp: „cicatrici”, „nodurile din stomac”, „sânge”, „riduri”, „inimă”, „colţurile gurii”, „părul”, „degetele”, etc.
          Hipertrofierea simţurilor prin pasiunea chinuitoare a sondării trupului prin gând şi a gândului prin trup, prin cuvântul care ia forma alunecării, a ritmului susţinut de fiecare poezie, uimeşte de fiecare dată.
          În spaţiul destinat creaţiei există, cu siguranţă, un EKG, analizatorul preferat, cu care Marius Iulian Zinca îşi măsoară impulsurile electrice ale vocii şi retinei, ale subconştientului invadat de „cuvintele care se spărgeau,/se scurgeau”, un microunivers capabil de cele mai mari implozii şi explozii: „scufundat/ înapoi printre umbre...”, „inima izbea/cufărul timpului”, „simţea cum îşi aude/pulsul în urechi”.
             La nivelul tematicii, alternează încântarea şi ruptura dură, repetarea stării de suferinţă, luciditate, de puls, retrospecţia şi anticiparea, renunţarea şi frica: „stătea în aerul rece/perfect conştient/de inevitabil”, „nu ştia ce să simtă”, „aştepta cu ochii pironiţi/pe un zâmbet larg,/să renască”.
          Marius Iulian Zinca constată drama unui „eu” de persoana a III-a, pe care îl descrie într-un lexic minimalist, experimental, dislocat, asemeni artei moderne, unde asistăm la eliminarea culorilor şi a formelor pentru autorealizarea „portretului”. Efectul este unul de deconcentrare şi de surpriză: „comprimat/între corpuri/un chip/alb ca moartea...”
          Poezia trimite la o resuscitare a unui subiect aflat în des-prinderea de trup, ca vizualizare a propriei stări, ca percepţie a centrilor de cunoaştere: „legănându-şi/picioarele, era atent/la detaliile vieţii cotidiene/din propria sa temniţă....”.
          Aşadar, un volum al sondărilor, printre picăturile de speranţă, cu uşoare urme de grotesc asumat, o rugăciune prin orbecăiala torturată asupra unui chip incizat de intensitatea trăirii....  .
         
         
                                                                    Prof. Mihaela Georgia Ancuţa