joi, 18 octombrie 2012

Poezia lui Marius Zinca din volumul "Un nou început"


 


Săptămâna aceasta, la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti a avut loc o triplă lansare: Un nou început, al poetului Marius Iulian Zinca, şi două volume ale poetei bucureştene Anne Marie Bejliu: Geometria aerului şi Geometria sufletului. Despre autori şi cărţile lor au vorbit poetele Allora Albulescu şi Denisa Popescu Martin.
În rândurile următoare mă voi referi la poezia lui Marius Zinca (născut la 31 octombrie 1975, Piteşti; unul dintre fondatorii cenaclului literar Juventus), aşa cum apare ea în recentul volum. Putem vorbi despre scriitura acestui autor de până acum nouă ani şi de atunci încoace. Delimitarea o face momentul de cumpănă din viaţa lui Marius, un grav accident de maşină. Deşi sub aspectul scriiturii nu s-au schimbat multe (atracţia pe care o are pentru oximoron; frântura versurilor – discontinuitate, anacolut, care ascunde mai multe decât spune; sinestezia cultivată până la statutul de tehnicism), conţinutul este altul. Cuvântului – vechea sa obsesie lirică – i-a luat locul tăcerea sub multe forme. De aceea, volumul lansat de curând putea fi numit al fel de bine Ipostaze ale tăcerii.
Nu am amintit deloc întâmplător despre nefericitul eveniment. De atunci, poezia a devenit pentru Marius un suport existenţial de prim rang, mijlocul său de a se dumiri vizavi de rostul pe care îl are în lume. Aşa cum o arată textele din volumul Un nou început, autorul parcă este o fiinţă coborâtă din senin pe pământ şi se întreabă ce este cu el: Ghemuit/ în el, liber/ să rătăcească/ aproape la întâmplare,/ continua/ să se preumble uluit/ cu o jumătate de zâmbet („Căutare”). Aproape fiecare poem duce cu gândul la efortul unui fluture de a ieşi din crisalidă sau al unui pui de a ieşi din ghioacă; faptul acela de a sta pe loc şi de a se lupta să iasă. De fapt, autorul a ieşit victorios din moarte – idee confirmată de toate referirile sale la încercarea de a se dezmetici, de a se separa de materia în vârtej sau amestec, de întuneric; iar această încercare este exprimată prin cuvinte ca zbatere, nelinişte, tăcere surdă, mută (de multe ori, tăcerea sa nu este auzită de nimeni). Totul se desfăşoară pe un spaţiu restrâns. Este, aşadar, o poezie a stării de inerţie sau a încercării de a se scoate din ea. Poetul se află într-un loc fix (este observatorul său „astronomic”) de unde măsoară şi se măsoară. Numai că nu astrele intră în orizontul său vizual, ci propriile stări. Pe bună dreptate, Denisa Popescu spunea că s-ar putea realiza pantomimă plecând de la textele autorului, pentru că feţele tăcerii sunt redate prin gesturi.
Apropo de acestea, avem de-a face în cartea lui Marius Zinca (şi) cu o poezie a stărilor cenuşii, dar nu pentru că ea ar fi rezultatul unei atitudini deliberate – aşa cum întâlnim în cazul unor tineri teribilişti, care exprimă trăiri întunecate „de amorul artei”, pentru a atrage atenţia; de unde şi atmosfera de contrafacere) –, ci pentru că ea este ecoul unei lupte reale, pe viaţă şi pe moarte. Însă lupta ia şi forma luptei între inimă şi minte („Sufletul”), agerimea minţii şi neputinţa trupului, trecut şi prezent (cu capul îndreptat cu privirile în sus,/ aerul să iasă cu vigoare din piept/ întorcând palmele spre lumină.../ risipea umbra/ nălucii neclintite a trecutului („Risipire împietrită”).
Găsim aici şi o poezie a ezitărilor între refacere (Mergea cu paşi regulaţi/ să usuce lacrimile, „Imaginaţia”) şi zăbovire în ipostaze ale dezechilibrului, neliniştii, pentru a se cunoaşte mai bine. În sprijinul acestei interpretări vine exprimarea poetului despre sine la persoana a III-a. Adică privire din afară – caracteristică a celor cerebrali – de unde şi supunerea de bună voie la experienţele amintite; autorul îşi supune eul la teste periculoase: hotărârea de a umbla înfăşurat/ în rătăcirile echilibrului instabil („Invazie aruncată”); În neatenţia/ voit lăsată/ să invadeze timpul rămas,/ a rumegat/ frământările pe îndelete („Frământări”); Lăsa să i se ivească probleme/ cu voia sa./ I se putea întâmpla orice... („Saturaţie”); În naivitatea sa/ a trimis/ un râs batjocoritor/ pe deasupra capului./ Începuse să se abandoneze... („Abandon”); Tropăia cu picioarele/ pe sub mormanul de haine/ târâte prin noroi./ A vrut să se dea uitării... („Bătaie pe dinăuntru”).
Poezia lui Marius Zinca nu se dezvăluie, în general, foarte uşor. Ea sugerează uneori nişte procese alchimice (nu m-am mirat când autorul a afirmat că este interesat de numerologie). Apar elemente, simboluri, proceduri. Lipseşte însă privirea către un univers extramundan. E ceva surprinzător, pentru că până şi în poezia răzvrătiţilor există referiri la transcendent; în schimb, în această carte metafizicul nu e de găsit. Uneori pare a fi întrezărit, dar e mai mult o impresie, poate speranţa cititorului de a găsi cerul în aceste texte. Când credeam că am găsit premisele reale ale unei ridicări în poezia „Mişcare pironită”, ne izbesc imediat versurile: în faţă/ nu era decât necunoscutul; iar depărtărle spre care subiectul liric a rămas cu ochii pironiţi trimit în contextul poeziei mai degrabă spre piesajele dezolante ale oraşelor industriale decât spre cer. În plus, mintea Nu mergea mai departe decât privirea... („Gest teatral”). Pare că locul mitologiei şi al unui „dincolo” este luat la de propriile stări metamorfozate sau amplificate la nivel cosmic. Iar în locul pietrei filosofale întâlnim multiplele feţe ale cuvântului-tăcere: Înflăcărat în gest/ a străbătut cu pas grăbit/ într-un fel încurcat,/ flacăra/ ce scotea la iveală întunericul/ tulburat cu disperarea/ să găsească un cuvânt/ care apăsa pe ochiul lui/ ca două găuri negre/ umflându-i obrajii,/ lăsându-i răsuflarea/ să iasă prin buzele strânse.../ Mugete de voci se aud. („Mugete de voci”).
Aşadar, toate luptele se desfăşoară pe un singur plan, fără nici un punct de sprijin într-un „dincolo de” (Viaţa e aburul care pleacă..., „Aburul”), fiind, prin aceasta, încărcate de o mare tristeţe. Tristeţe, pentru că ne gândim la eforturile inutile ale Baronului Münchhausen de a se ridica din mlaştină, apucându-se de păr. Aspecte confirmate de faptul că sărea de la o aparenţă la alta („Bătaie pe dinăuntru”), conştient totuşi că nu poate ajunge prea departe pe acest plan: se chinuia/ să-şi aducă aminte/ să se hotărască/ să depună/ mărunţiş/ în puşculiţa fericirii („Mărunţiş resetat”). În continuarea celor spuse se află şi perceperea timpului nu intensiv, calitativ, ci cantitativ, ca însumare de ore: Mergea/ înaintea timpului/ ce însuma/ toate orele/ adunate la un loc/ ca umbra/ care se întindea/ pe spinarea lui/ din discrepanţa absurdă/ în care şi-a asigurat/ eternitatea („Eternitate măsurată”).
Cu toate acestea, autorul îşi asumă riscurile unei astfel de căutări în întuneric („Căutări”) şi se complace să rămână „între lumi”, cum afirmă undeva. Lăsând de o parte alte dimensiuni ale poeziei lui Marius Zinca (claustrarea, dedublarea), care ar lungi prea mult această expunere, problema absenţei transcendentului mi se pare cea mai frapantă. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot spune că nu cunosc pe cineva atât de legat de poezie, în sensul în care l-a salvat şi îl salvează în continuare. În cartea Un nou început, poezia este imanentul şi transcendentul lui Marius Zinca.
                                                                                    Alexandru Mărchidan