Marius Iulian Zinca face parte din categoria poeţilor care transfigurează propria biografie până când aceasta nu mai poate fi recunoscută. Obsedat de ideea de a fi nou în rostirea poetică, Marius Zinca încifrează sensurile, propune metafore rare, intelectualizează expresia, renunţând la jurnal, la intimitate, dar, mai ales caută un „truc” radical, gen „modern fiction”: cuvinte (a)mestecate.
Amintind de „Man’yoshu” (Culegerea celor zece mii de file) prin varietatea de forme şi de subiecte a poemelor scurte (tanka), Marius Zinca râvneşte la unicitatea discursului poetic.
În poemele sale timpul este o reacţie ludică rătăcită (Timp rănit) în carnea amintirilor sau pastel psihologic al conştiinţei (Tropotul nebuniei). Uneori acesta ia forma râsului într-o depănare evocativă.(Depănare). Marius Zinca este poetul care ştie că singurătatea anulează tăcerea şi adună criza existenţială, cu atât mai profundă cu cât plânsul este absent.
Tema destinului înseamnă o gravă confesiune cu gesticulaţie dramatică (Şoapte depănate), o stranie imagine în care, lipsit de gât, omul este fără legături simbolice cu Întregul (Lipsă aparentă). Uneori, grimasa acceptă tăcerea, refuzând Logosul (Ştergere).
În acest context, titlul volumului devine semnificativ pentru o ipostază fundamentală, proprie Creatorului. Pornind de la gesturi comune (mâinile sprijinite de masă, capul sprijinit în mâini), cu înfiorări meditative ce destramă poemul într-o „respiraţie”, Creatorul caută poezia absolută, cu gândul de a abandona clişeul prin care va rămâne o taină ce devorează lumea exterioară în „dârele şerpuitoare” ce visează strângerea pleoapelor, dar, mai ales, dificultatea de a elibera Logosul.
Cuvintele (a)mestecate se desacralizează în gâfâituri şi sughiţuri, dar nu îşi pierd esenţa comunicativă, semn că aspiraţia poetului este încă revendicată. Licărul cuvintelor poate fi şi o bătaie a inimii (Licăr) sau „tărăgănarea” vieţii reflexive (Cugetare) în care cuvintele sunt „delir cântărit” al simţurilor ce măsoară greutatea silabelor.
Ca să devină comunicare, acestea trebuie subliniate cu privirea în oglinzile lumii fenomenale în care lirismul ţinteşte ochii înălţaţi spre cerul recunoaşterii, ca în celebra strofă eminesciană din „Odă (în metru antic)”. Înstrăinarea de patria cuvintelor nu este altceva decât evadarea din banalitate, într-o lume ce confiscă libertatea spiritului (Înstrăinare, Mărginire, Singur).
În această etapă a aventurii poetice cuvintele (a)mestecate configurează metafore inedite, simbolizate de „măgulita rumegare” a convulsiilor mascate de timpul profan (Tic-tac). Acum, cuvintele contemplă dimensiuni uriaşe (Contemplare aşternută) situate între profan (pământ) şi sacru - aspiraţie sistematică a condiţiei poetului. Clişeele comune ale acestei condiţii figurează ca în majoritatea liricii pe această temă: a cădea pe gânduri, a ţine capul în mâini, a se plimba agale, a da ochii peste cap, a sorbi lacom, a se cufunda în gânduri, a-şi rostogoli ochii în cap, a uita de sine, a scoate limba de un cot, a holba ochii sunt introspecţii de moment în care sufletul culege luminiţele tainice ale vieţii comune.
Când se renunţă la acestea –uneori prea abundente - poetul se refugiază în versuri - sentinţe de tipul „durerea este o ispăşire” (Ispăşire) sau în universul culorilor ce amintesc de visul lui Kandinski: râurile se prăbuşesc din cer, umbrele potolite iau forma portretelor mute.
Într-un nihilism evident, poetul dialoghează cu aerul sau cu umbra copacilor, crede în regenerarea naturii. Aceasta se va arăta în forma seducătoare a plimbării clasice pe sub copaci, în forma ştiinţei surâsului, a dorinţelor de a dobândi energia pozitivă, respiraţia trăirilor, explozia florilor de câmp.
Viaţa în universul cuvintelor (a)mestecate este o clepsidră comună, o „sete de aer şi de spaţiu” (Însetat), un orizont imperfect (Orizont), un creier ameţitor. O regăsire a soarelui, a cerului, a aerului reprezintă singura „trezire” a logosului care răscoleşte, răstoarnă, zdrobeşte şi doboară piedici, ca să asigure poetului şi cititorului intrarea în spaţiul de tipul : „I need you more than any word spoken!”.
Poemele lui Marius Iulian Zinca sunt dicteuri suprarealiste în care stările poetice sunt elaborate atent, cu acurateţe şi regie subtilă a expresivităţii limbajului.
Stela Anghel
"Marius Zinca râvneşte la unicitatea discursului poetic."
RăspundețiȘtergere