Nălucire mistică

Cufundat

într-o nălucire

despre povestea mută

a pietrei aşternută cu imagini

cu fulgi tăioşi ca lama,

ochii s-au obişnuit cu penumbra

chipului

luminat

de înspăimântătoarea frumuseţe

a unui nimb

în limbajul acela

mistic

s-a ghemuit…

Ignoranţa somnului

Cu figura absorbită,

prin ochii lui,

a trecut lumea

atârnând pe buza prăpastiei

cu un zâmbet dispreţuitor

ca un corp desfăşurat în spaţiu.

Prins în ignoranţă, a căzut

într-un somn adânc…

Vremea...

Cu greutate,

rostind

cuvinte monosilabice

cu faţa alungită

şi acoperită de pistrui

într-un climat mental

de tulburare,

aştepta

să se piardă

în abisul

din vremea

ce cărunt

îmbătrânea…

Întindere...

Pălăvrăgeala

din el, era înlocuită de sunetul paşilor

privind

cu ochii înconjuraţi de cearcăne negre

de epuizare, cerul spuzit de stele.

Trase adânc aer în piept.

Un zâmbet i se întindea încet pe faţă...

Arcuire

Cu

picioarele

atârnând în gol

şi vocea scăzută

ce răsuna între pereţi, lumea

părea să se retragă din jurul lui.

Îşi aţinti privirea în întuneric

urmărind umbrele

ce ţopăiau

când

lacrimile

i se scurgeau

pe sub pleoape,

buzele se arcuiră într-un zâmbet...

Tăcerea clipei

Cu obrazul

lipit de tăblia mesei

şi faţa

strălucind de încântare

în lumina

ce crea

umbre lungi,

fusese

remarcabil de răbdător

când îl inundase

amintirea aspră şi nechemată...

rămase tăcut o clipă.

Hohotind uscat

 

Hohotind incontrolabil,

simţi un gol în stomac.

Viaţa, părea să tresalte în jurul lui

pe când întunericul

se furişa în jurul său.

Adâncindu-se

în apa până la bărbie,

i se uscase gâtul...

... temniţa

Cu mintea

înceţoşată

de chipul aferat

cu o simplă pereche de ochi,

încălzea

un baton de ceară

la flacăra unei lumânări.

Legănându-şi

picioarele, era atent

la detaliile vieţii cotidiene

din propria sa temniţă...

Întinerire?!...

Începea

să încărunţească

la tâmple.

Urmărea neliniştit

cu ochii minţii,

disperarea

timpului irosit.

Simţea

zvâcnirea fricii

şi arbora

o umbră de zâmbet

scuipând cuvântul,

lăsându-se epuizat pe spate.

Contorsionare fugindă

Înălţă

o sprânceană

când răsuflarea

îi rămăsese în piept.

Râse de expresia

de pe chipul

însemnat şi înăsprit

simţindu-şi inima

prinsă într-o gheară rece.

Contorsionat

într-o jumătate de surâs,

se luptă cu sine timp de o clipă

fugind prin ploaie.

Ticăit comprimat

Comprimat

între corpuri

cu un chip

alb ca moartea,

a dat frâu liber nervilor

înecând o clipă

din pendula ceasului

ce ticăia într-un colţ

al încăperii.

Zâmbet contagios

Cu urechile

răsunându-i

în faţa

prelungă

şi osoasă,

stătea

cu gura căscată

într-un

zâmbet contagios...

Rostogolire pironită

Silabele

se rostogoleau de pe buze

în somnul indus de durere,

acţionau ca un soporific...

Era doar

un privitor implicat emoţional

cu ochii duşi în fundul capului

până când bărbia, aproape

că-i atinse pieptul.

Rămase pironit o vreme

privind cuvintele

din vârful limbii...

În lumea viselor

Deschise ochii,

în beznă...

În şuieratul

aerului rece al nopţii,

simţea

că pleoapele umflate

şi durerea ascuţită,

au dispărut

în lumea viselor...

(Re)naştere

Văzuse

o umbră întunecându-i chipul

cu fruntea uşor încreţită...

privind retrospectiv,

aştepta cu ochii pironiţi

pe un zâmbet larg,

să renască.

Trăgând aer în piept

Îşi aminti

panica întipărită pe chip

refuzând să accepte realitatea...

după un moment de linişte stânjenitoare,

întunericul...

                      de culoare

fu cuprins de un vechi sentiment de satisfacţie

                                         a întrebărilor

care nu se mai terminau

faţa i se lumină într-un zâmbet

trăgând aer în piept.

Clătinare de vorbe

Alergând

de colo-colo,

aduna

picături de ploaie

pe limbă

lăsând

cu greu să-i scape

vorbele

clătinate din cap...

Era furios pe sine...

Cu mâinile

sprijinite pe umeri

şi ochii

adânciţi în fundul capului

părea cuprins

de o nemişcare stranie

când cuvintele

se întorceau asemenea

ecoului într-o peşteră

era furios pe sine...

Alegere

 

Legănându-se cu gândul,

planta sămânţa îndoielii

lăsând emoţiile

să-i întunece mintea.

Vinovat ca păcatul,

trebuia să vadă

dincolo de ce se afla în faţa sa.

Cu o expresie încruntată,

nu ştia ce să simtă,

îşi alegea cuvintele...

Secundele tăcerii

 

Era

o tăcere

ameninţătoare,

părea

că umple golurile

unui izvor

de îndoială.

Murea

cu fiece

secundă

care trecea...

Inevitabil

 

Inspirând aerul

într-un sunet de sufocare,

a rupt tăcerea...

Nu putea să scape

de propriile gânduri,

stătea în aerul rece

perfect conştient

de inevitabil.

Întoarcere

 

Rămas

cu privirea pironită

pe umerii

ce se mişcau ritmic

şi pe vorbele

ce-i izvorau din gură,

simţea că s-a întors

la viaţă...

... pulsul

Cu o umbră

de suferinţă

întipărită pe faţă,

uşurarea

izvora dinlăuntru

ca un glob străveziu,

simţea cum îşi aude

pulsul în urechi...

Pe dinăuntru

Zâmbind

în sinea lui,

se îndrepta înapoi

în momentele de realism

şi simţea

cum se încălzeşte

pe dinăuntru...

(Ne)încrederea

Norul

de nelinişte

se condensa în frustrare.

Îşi sprijinea

capul în mâini,

zâmbind,

văzându-şi eforturile ochilor

ce priveau,

concentraţi,

figura în care se citea

încrederea.

Sub semnul întrebării

Sub influenţa

tensiunii emoţionale,

asculta şuvoiul de cuvinte,

simţindu-se singur,

într-un fel romantic

cu ochii

ce se încreţeau la colţuri,

concentraţi,

când asculta

mărturisiri care veneau

mult prea repede

ca să verifice

dacă sentimentul de linişte

era tot acolo,

să-l rânduiască

şi să-l pună

sub semnul întrebării.

Opusul rătăcirii

 

În rătăcirea minţii

trăgea adânc aer în piept

urmărindu-şi umbra

cum luneca pe lângă el.

Orele se târau cu viteza melcului

părându-i-se că zorii

nu aveau să mai vină niciodată.

Când durerea şi spaima

i-au invadat inima, încerca

să-şi imprime în memorie

(că) opusul morţii

este dragostea.

Timp topit

 

Cu o durere fioroasă

ce-i strângea craniul,

descria în aer

cercuri nefiresc de ample.

A întors spatele

înainte să poată vedea

zbuciumul dinlăuntrul ochilor

cu umbrele ce se lungeau

şi timpul

topit în neant.

În tăcere

 

Epuizat de toate resursele emoţionale

cu ochii pironiţi în umbre,

se sfârşea într-un ritm alert.

Zăcea ghemuit

cu genunchii la piept

şi braţele în jurul trupului.

Cu faţa tensionată

într-o grimasă de spaimă,

maxilarele atârnau

şi ochii

i se rostogoleau sub pleoape.

S-a închis în sine.

Îşi consumase furia

în tăcere.

Neputinţa iluziei

 

Nu mai era loc de iluzii.

Cuvintele se opriseră în gâtlej

şi nu putea

decât să numere

târâşul secundelor

cu muşchii gâtului şi umerilor,

să găsească puterea

de a rezista

până la următoarea

bătaie de inimă.

Îşi acceptase neputinţa...

Alunecare

 

Cu fruntea

frământată de griji şi confuzii,

viaţa îi aluneca printre degete

în amurgul ce se stingea rapid.

Legănându-şi

capul sfărâmat în palme,

nu mai simţea

decât un gol difuz

din trupul

scufundat de suspine.

O frică viscerală

umplea fiece secundă.

Pregătirea

 

Cu stomacul

ridicat în gât,

cufundat

într-o neagră disperare,

nu putea

articula decât nişte şoapte.

Când era să fie pregătită,

viaţa avea

să-i iasă în întâmpinare...

Nedumerire

 

În efortul

şi voinţa

ce se dizolva,

revenise printre umbre

nedumerit

de şirul de pete rotunde

care pluteau deasupra.

Inima izbea

cufărul pieptului.

Trecerea timpului

 

Trezit

într-o lume incertă,

s-a înălţat

spre lumina din întuneric

fără a putea

articula niciun cuvânt.

Scufundat

înapoi printre umbre,

se holba rătăcit

să simtă

trecerea timpului.

Promisiuni tăbăcite

Linişte

să-şi recapete respiraţia

după nodul din gât

înghiţit.

Nu vroia

să se arunce

în caruselul promisiunilor

vieţii.

Îşi luă capul

în palmele braţelor

tăbăcite de vreme...

Expresie de mulţumire

Privise

cu o expresie

de mulţumire pe faţă,

norii ce alergau

nebuneşte pe cer

dup’ o amintire pierdută

în negura timpului.

Furnicare

Îl furnica

gândul trăsăturilor rămase

împietrite într-un rictus

de nemulţumire.

Cu chipul

transfigurat de furie,

îşi mângâia barba

îngândurat.

Doza de vremuire

Îşi simţea

pleoapele din ce în ce mai grele

şi faţa golită de expresie.

Cu un zâmbet ghiduş

încerca să injecteze o doză de realism

când respiraţia era egală şi liniştită.

Pe faţa pământului

încă

mai vremuia.

Cu-vin-te-le

Chipul

neliniştit şi încordat

asculta

cu ochii închişi

cuvintele rostogolindu-se

deasupra lui

se spărgeau

se scurgeau

printre degete.

(Non)existenţa

Mintea

trecea pe pilot automat

cu umbrele

ce deveneau

din ce în ce mai lungi.

Gândurile negre îl bâzâiau

ca şi cum

l-ar fi măturat

într-un colţ obscur

al existenţei.

Străpungere

Întunericul

încerca

să-l străpungă

cu ochii

minţii.

Timp înspicat...

Când gura

mişcându-i-se ca unui peşte

cu răsuflrea scurtă şi rapidă,

simţi un nod de foc în piept.

În inimă

i se căsca un gol

întorcându-se

la adăpostul întunericului.

Îşi şterse de pe faţă

o peliculă de transpiraţie.

Simţea o scânteie de speranţă:

avea tot timpul din lume să-şi refacă viaţa.

Părul era înspicat în gri...

Pendula deşteptătoare

Cu privirea curioasă

şi atitudinea relaxată,

înregistra

ridurile de pe faţa

gândurilor pendulând

în risipirea

unui vis spulberat

de ceasul deşteptător.

Imagini în bucăţi

Avusese

impresia că se desface

în bucăţi.

Colţurile gurii

începură să se ridice încet

când vocea îi era înecată

de imaginile

care se derulau

prin minte.

(Ne)început de zi

Se trezea

simţindu-se golit

Sângele îi inunda obrajii

şi-n gura ca o linie subţire,

gâlgâiala se transforma

într-un suspin stins

Era îngrozit de durerea

de a-şi începe ziua...

Tic-tac

În plesnitura timpului,

Minutarul (minutul)

se elibera ca o grenadă

spărgând tăcerea.

... indiferenţă?!

Înfăşurat

în indiferenţă

cu faţa brăzdată

de riduri şi de umbre,

tâmplele

începură să-i pulseze

şi cu o durere furioasă

în piept, ochii

se umpleau

de picături mari,

fierbinţi

veneau

de parcă cineva

le-ar fi scos din inimă.

Încercarea

După

o noapte

de somn agitat,

inima

şi răsuflarea

şi sângele

îi încetineau.

Simţindu-se

ca o barcă

fără cârmă,

încerca

să-şi pună

o dorinţă

în cuvinte.

Cicatrici în suflet

Luptându-se

cu o durere pustie,

capul începu să-i zumzăie

şi inima

îi bătea puternic.

Se simţea

ca o mumie sculată din morţi

şi cu un nod în stomac,

privea viaţa.

Îl lăsase cu cicatrici adânci.

revenirea pe pământ

îl purtau niște îngeri de o frumusețe inimaginabilă,
cu blândețe, siguranță,garanție a unui transport optim
către o destinație unde avea să se trezească în curând.
-unde sunt?
-în cer i-au răspuns îngerii lăsându-l singur
dar supraveghindu-l de la o distanță după o regulă de discreție
impusă de normele statutului lor de îngeri infirmieri.
perfuzia cu amintiri avea un ritm lent
abia abia îi mai hrănea celula memoriei
vederea i se atrofiase în albul ce invadase
atmosfera cu o saturație dureroasă.
-nu sunt în cer-a strigat!cerul este albastru!
(perfuzia avea ritm lent dar o concentrație eficientă!)
-cerul este albastru văzut de pe pământ.
aici ești chiar înăuntru.
-și nici pământul nu-l mai văd!-continuă să se plângă.
-o să-ți dăm drumul la telescop și-o să-l vezi pe de-a-ntregul,
de-acolo de jos nu vedeai decât o bucată,
acum ai tot cerul
și-n curând vei vedea tot ce n-ai văzut vreodată .
-îi pot vedea pe ai mei?pe mama, pe tata,pe fata pe care-o iubesc?
-mărind prea mult imaginea calitatea ei ar fi mult deteriorată,
ochii ți-ar obosi, mintea ți s-ar consuma degeaba gândind fără folos,
sufletul ți s-ar neliniști în zadar.
nu-ți place aici la noi?
e atâta liniște, confort, lipsă de responsabilități
e poate tot ce ți-ai dorit pe pământ și n-ai reușit să găsești niciodată.
se simțea inert, inutil, golit de sensuri
cu binele ăsta semănând cu o pastilă cu administrare unică și acțiune ireversibilă
dar el nu o înghițise, o ținuse sub limbă, supsese doar o parte din învelișul zaharat
acum o scuipă spre îngeri aceia frumoși și blânzi
-luați-o voi și faceți ce știți cu ea,
înveliți-o iar în staniol și dați-o cui urmează,
nu mai am salivă nici s-o înghit nici să scuip pe  ea de viață
prefer să înghit viața,fără stratul de zahăr protector,
prefer să văd cerul nu așa cum mi-l arătați voi,
ca pe o cutiuță de vată sterilizată
prefer să am parte doar de o zonă incompletă de desfășurare
 dar pe care s-o simt la picioarele mele ca un suport
să stau în picioare și nu culcat,
să întind brațele către cei dragi și să-i strâng la piept,
să mi se accelereze respirația de emoție,
să îmi năvălească sângele în obraji de rușine
că aș fi putut să-i părăsesc ca și cum nu îmi păsa de ei,
să mă tem de reacțiile lor,
 să mă îndoiesc de părerea unuia sau altuia
despre importanța revenirii mele în rândul oamenilor,
DA, prefer o stare de indecizie permanentă și de neclarități incontrolabile
decât o certitudine finală ce nu mai presupune nimic!

caterina scarlet pentru marius-iulian zinca de ziua lui

http://reteaualiterara.ning.com/profile/crinaursaciuc

Înluminare prin rostire- Decalogul cuvintelor

Marius este un autor perseverent, sincer, proaspăt şi provocator în versuire. Titlurile volumelor anterioare de versuri par ”variaţuni pe aceeaşi temă”, à la Bach, pe tema cuvintelor,  marcaje pentru diverse etape ale raportării la cuvânt: pierdere, regăsire, întoarcere, plimbare,” liber printre cuvinte” , pătrunzând  glasul şi ”gândul cuvintelor”.

În structurarea volumelor, autorul jonglează cu semantica cifrelor, cucerit de virtuţile simbolice ale  numerologiei (”Pierdut în cuvinte”, cuprinde, explică el: ” 75 poezii - anul meu de naştere”;”Liber printre cuvinte”: ”47 poezii -zilele de naştere ale copiilor adunate şi/sau ale soţiei şi a mea, coincidenţă sau nu” etc.). În continuarea jocului, ”Decalogul cuvintelor” este a 10-lea carte, ca un ”decalog al volumelor”, alcătuit din 10 grupaje cu câte 10 minipoeme, ce ”franjurează” timpi şi spaţii de dincolo şi dincoace de poartă.  Cifra 10 e totalitatea celorlalte numere. E cifra legiferatoare a decalogului, e cifra unui sfârşit de ciclu, şi, fiind 1+0, e în acelaşi timp cifra unui nou început, la cumpăna a două cicluri: ”poartă între spaţiu şi timp”.

La prima decodare am putea crede că e o hermeneutică a sensului propriu al ”cuvântului”, cu toate implicaţiile fonetice, morfologice, semantice etc. E o pistă falsă: în puţine poeme apare explicit referinţa la vocabula ”cuvinte”. În schimb, în toate,  mesajul subliminal este metafora metonimică (acţiunea înlocuită prin instrumental său): cuvântul ca metaforă a (auto)creaţiei şi a comunicării. La cumpăna dintre două lumi, poetul revine la viaţă, renaşte şi se reconstruieşte, se comunică  şi comunică plenar cu lumea, prin cuvânt.

Volumele încapsează etapele acestei recuceriri a vieţii şi a comunicării: la nivelul  biologic, material, prin  articularea cuvintelor şi la nivelul spiritual, triumful prin creaţia poetică, - transcendenţa prin cuvântul scris - coordonate existenţiale în simbioză, trupul şi sufletul existând unul prin celălalt.

E o luptă pentru trecerea din necuvântul care sufocă, la cuvântul taumaturgic care transcende. Poarta e un prag între un dincolo şi un dincoace. Lupta sa e să învingă bastionul unui dincolo, să treacă pragul spre dincoace, prin înstăpânirea cuvintelor. Ceea ce vrea e limpezire şi liniştire pentru trup, minte, inimă şi suflet, prin gânduri şi prin cuvinte (care deopotrivă înseamnă  înţelegerea şi rostirea gândurilor).

Firesc, e o luptă între tăcere şi glăsuire între sufocare şi respiraţie, e confruntarea  trecut/prezent,  moarte /reînviere (chiar dacă această revieţuire e tot întru moarte - dar o altfel de moarte - una pe care calci  prin creaţie). Înteriorul de dincolo , ”o temniţă lipsită de lumină” cu care se luptă, sunt  amintirile, umbrele, ”fantomele trecutului”, ”nisipurile dezastrului.”, reprimate, revenite nechemate sub semnul deprimării, al lacrimilor: ”Simpatia pentru deprimare /era sprijin lacrimilor, /gândurilor nerostite”.

Parcă e o detaşare de sine însuşi, analizându-şi infinitezimal propriile stări, printr-un alter ego, ca o disecţie pe propriul trup şi suflet, într-o expertiză empatică, chirurgul cu observaţiile sale trăind în acelaşi timp şi convulsiile pacientului. Determinant în observaţie sunt ochii (cu privire clară, ori înceţoşată…).

În introspecţie, gândurile sunt ”ochii minţii”, care la fel pot fi dureroase, tulburi… Negândire e neexistenţă, inconştienţă. Gândul neputincios e nerostire - ca neputinţă şi a cuvântului ”în gândul său/era ceva frânt/ca şi cum/ar fi avut /o greutate /pe limbă”. În abisul şi tortura lor, luptă să-şi ţină gândurile treze în tranşeele de luptă: ”cu capul /înfipt într-un par/pentru a urmări /mersul gândului/pe jumătate adormit,/în semiveghe,/era recunoscător vieţii”, puterea de a gândi limpede fiind garanţia triumfului vieţii: ”creierul/secreta gândirea-/dădea hrană vieţii.”

Această voinţă de supravieţuire e aprigă, cu încrâncenarea unui animal sălbatic, în manifestări puternice: rânjete, hohote, strigăte, urlete… Trupul suferind reflectă prin crispările sale şi convulsia luptei interioare cu durerea amintirilor, cu marasmul gândurilor, cu stimulii exteriori dureroşi ai unei vieţi cu ”vopseaua decolorată /de soare” ”într-o lume/trist-cenuşie”. Respiraţia e grea, corpul e acoperit de sudoare, fruntea e cu riduri încruntate ”buzele i se arcuiră/într-un rânjet deformat/de gândurile ce-i divagară spre amintiri”.

Confruntarea tăcere/rostire e similară cu confruntarea întuneric/lumină. Biruinţa luminii e biruinţa vieţii, a gândului, a cuvântului - care sunt înluminare prin cunoaştere, şi de aceea, ”începu să înainteze/ghemuit(...)încet spre lumină”.

Canavaua tabloului vieţii e natura, reflectând stările poetice de confuzie, suferinţă, căutare, natura ca un ”état d’âme”(Amiel): ”Apusul/mânjise cerul/ într-o imagine granulată/cu un roz murdar”, ”cu luna spânzurată de noapte,/cutele de pe frunte erau mai adânci”. Pandantul lacrimilor e ploaia, motiv recurent, care amplifică biblic sau estompează imaginile:”Din gura/ca o linie subţire şi palidă,/ sunetele se topeau unul în celălalt/în aerul ce părea/a fi făcut/din picături de ploaie”.

 După cuvinte neînţelese, în glăsuire sugrumată, rostite încet ori aspre, biciuitoare, în final, e un triumf al rostirii:”revizuia în minte/şuvoiul de cuvinte rostite/(ce jucau pe chip/ca nişte valuri de lumină)/cu buza de jos uşor răsfrântă.//Îşi regăsise într-un final// liniştea”.

Discursul poetic e sub semnul economiei de cuvinte, în poeme flash, într-o scriitură minimalistă, concentrare de idei şi stări poetice în minim de cuvinte, fără înflorituri stilistice epatante, fără preţiozităţi metaforice. Tensiunea rezultă din asocieri proaspete în ineditul lor,  într-un limbaj natural, de o simplitate dezarmantă, dar stilizată, în sensul picturii nonfigurative. Este un tumult interior-chiar romantic, bine înfrânat în elipse, jumătăţi de vers, sugestii prelungi, strunit prin cerebralitate, armătură arhitecturală îndelung gândită, un abstracţionism expresionist, convulsionat de nelinişti şi căutări,  autentic şi profund.

                       MARIA NIŢU

Marius-Iulian Zinca – Decalogul cuvintelor

Poemul lui Marius-Iulian Zinca ne determină să medităm puţin asupra semnificaţiei titlului ales, gândind, înainte de toate la geneza acestui termen şi la diversitatea de conotaţii pe care le reflectă multe alte texte, mai mult sau mai puţin cunoscute. Şi-atunci ne-ntrebăm: Ce este „Decalogul”?! O rostuire, în versuri sau în proză, o mărturisire, nevoia de confesiune, setea unei voci interiorizate de a rosti cuvântul magic al (re)trăirilor, al pasiunilor, al frământărilor sau a trecerii noastre prin timp?! Doar atât?!

Cuvânt de origine greacă, δεκα (zece) şi λογος (cuvânt), decalogul sintetizează nişte precepte, care se impun riguros respectate. În decalogul său liric, Martin Abraham, spre exemplu, foloseşte termenul cu sensul de „poruncă”. În „Decalog însângerat”, Tereza Mózes avertizează că neuitarea maleficului ar trebui să devină... „poruncă” a neuitării. Aceasta ne-aminteşte şi de menghina istoriei cunoscută de moşii şi strămoşii noştri, a românilor torturaţi fără milă, a martirilor neamului care, dacă n-au fost aruncaţi în gropile comune, şi-au petrecut restul zilelor în singurătate, într-o Itacă deloc triumfală, într-o Itacă deloc generoasă, unde martirii s-au simţit... mai departe... până la ultima lor respiraţie... tot „sub zidurile Troiei...”, cum sfâşietor scrie Radu Gyr, în poemul „Întoarcerea lui Ulise”. Şi-atunci, mă gândesc, când oare se va scrie-un Decalog al martirilor neamului românesc?!

Câtă dreptate avea Paul Valéry, în al său „Decalog al arborelui”, că „evenimentele sunt (precum) spuma valurilor...” şi e bine să ştii ce se impune a decanta din vârtejul multului istoric... de veacuri.

Apropiindu-ne de poemului lui Marius-Iulian Zinca, cu-al său „Decalog al cuvintelor”, vom observa o oarecare similitudine cu viziunea lirică a lui Martin Abraham, potrivindu-i-se perfect afirmaţia lui Dorel Dorian (prefaţator al volumului „Decalog liric”), care pare convins că actul de creaţie dezvăluie o anumită „rânduire secretă a întâmplărilor vieţii, cu semn de destin”. Şi ceea ce ne îndreptăţeşte să subscriem acestei judecăţi, este subtitlul şi motto-ul poemului despre care vom face referire.

Subtitlul „poarta între spaţiu şi timp” poate fi înţeles ca un indiciu privind traiecţia imaginarului poetic, un demers al întortocheatelor şi sinuoaselor zvârcoliri ale sinelui, ale artistului însuşi, veşnic în căutare de simboluri ale măiestriei artistice, subtilităţi care să-l înalţe spiritual. Vocea sa lirică se doreşte auzită pentru a pecetlui clipa, acea „clipă” reprimată care sfredeleşte „nisipurile dezastrului”, o voce care devine  duioasă „lacrimă” sub faldurile oniricului. Se simte acea detaşare, acea solemnitate statutară, într-o perpetuă căutare a sinelui. Fascinează preferinţa artistului pentru o suprapunere de imagini care să ilustreze stările de intimitate, sugestiv marcate prin expresivitatea contorsionată a ochilor (a feţei, a obrazului) sau a surâsului care devin învăluire-răscolire, suprapunere unduind de mister. Aceste simboluri ale vizualului se concentrează într-un abstract impalpabil: „îşi ţinu respiraţia / preţ de o / bătaie de... inimă”.

Gândurile sapă adânc „pe sub creasta / abruptă a liniştii...” Creatorul pare un analist detaşat, în faţa propriilor frământări, în faţa propriilor angoase, încercând, totuşi, „să-şi ardă gândurile”, deşi... „nu-i greu să-ţi croieşti drum... printre umbre...” şi aceasta... pentru că „fantomele trecutului” îl însoţesc. Neuitarea nu-i dă pace. Însă acest spasm nocturn, prelung, angoasant, maladic, devine suferinţă transfigurată, percepută în toată subliminaritatea ei, drept „frumuseţe sublimă”.

E o artă... trezirea din acest vis al umbrelor. Parc-am fi plasaţi între aici şi un dincolo, între „uşurare şi teamă...” Creaţia... devine demers „ghemuit”. Aspiraţia spre-acel fulg de lumină înseamnă voinţă, perseverenţă, dar şi multă durere...  La „umbra gândului”, înlănţuiri metafizice par concertante: „Pâlpâia vag / o lumină ceţoasă / într-o tăcere grea...”, „tăcere / plină de umbre...”, „râvnitor de linişte...” Auditivul este zugrumat între „ungherele minţii”, orice-ncercare de ascensiune se consumă între faldurile interiorităţii: „simţea / cum se rupe un zăgaz...”, spasm „convulsiv”, „panică surdă”. Această „melancolie-a nemişcării” pulsează înspre „noaptea adâncă a sufletului...” şi... c-un surâs „lugubru”, artistul va realiza totuşi că sub imboldul unei voinţe majore, va reuşi  să „scruteze viitorul” şi, „însetat de firesc”, să-şi regăsească... în sfârşit... liniştea mult dorită.

E adevărat, vorbele „muşcă”, cuvintele „biciuiesc”, surâsul devine neprietenesc, dar umbrele gândului, accentuare perpetuă sub imboldurile trăirilor, ale viului din noi, va „descătuşa” – în cele din urmă – „furia incontrolabilă a dorinţelor” (în acest context), dătătoare de puls creator, biruitor.

Şi iată că, în acest poem-decalog, poetul Marius-Iulian Zinca a demonstrat cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului, dar şi conştientizând totodată şi mesajul motto-ului care însoţeşte textul, o reflecţie matură a prozatoarei Jeanne Ray.

Livia CIUPERCĂ