Înger păzitor

                           ei, Mădălinei

În ochii cu pleoape grele

absorbind căldura soarelui,

orele treceau.

Dădeau o lumină caldă

într-o letargie completă.

Se lăsa purtat de reverie

după o tăcere îndelungată

cu sufletul vrăjit

numai de el ştiut,

în gând mereu

să urmărească defilarea

îngerului păzitor.

Îşi trecu mâna cu mângâiere

ce se desfăşura după el.

Îl făcea să simtă că viaţa are sens.

Se simţea cuprins,

insuflat cu viaţă,

tremura ca frunzele-n vânt,

se topea... în ultimul popas

când surâsul reapare

fără de sfârşit într-o zi

cu simţământ omenesc

însoţind taina răsfăţului trecător

încetinind pasul

cu o loialitate încăpăţânată.

Mângâia emoţionat,

se mişca-n armonie,

deborda de viaţă...

Liniştit şi nemişcat,

avea impresia

că întreaga încordare este acolo,

rezistenţa de care se simţea în stare.

Nu era în el niciun gând

să se vadă din nou afară

cu pasul mărunt.

Un mare strigăt de...