Poemul lui Marius-Iulian Zinca ne determină să medităm puţin asupra semnificaţiei titlului ales, gândind, înainte de toate la geneza acestui termen şi la diversitatea de conotaţii pe care le reflectă multe alte texte, mai mult sau mai puţin cunoscute. Şi-atunci ne-ntrebăm: Ce este „Decalogul”?! O rostuire, în versuri sau în proză, o mărturisire, nevoia de confesiune, setea unei voci interiorizate de a rosti cuvântul magic al (re)trăirilor, al pasiunilor, al frământărilor sau a trecerii noastre prin timp?! Doar atât?!
Cuvânt de origine greacă, δεκα (zece) şi λογος (cuvânt), decalogul sintetizează nişte precepte, care se impun riguros respectate. În decalogul său liric, Martin Abraham, spre exemplu, foloseşte termenul cu sensul de „poruncă”. În „Decalog însângerat”, Tereza Mózes avertizează că neuitarea maleficului ar trebui să devină... „poruncă” a neuitării. Aceasta ne-aminteşte şi de menghina istoriei cunoscută de moşii şi strămoşii noştri, a românilor torturaţi fără milă, a martirilor neamului care, dacă n-au fost aruncaţi în gropile comune, şi-au petrecut restul zilelor în singurătate, într-o Itacă deloc triumfală, într-o Itacă deloc generoasă, unde martirii s-au simţit... mai departe... până la ultima lor respiraţie... tot „sub zidurile Troiei...”, cum sfâşietor scrie Radu Gyr, în poemul „Întoarcerea lui Ulise”. Şi-atunci, mă gândesc, când oare se va scrie-un Decalog al martirilor neamului românesc?!
Câtă dreptate avea Paul Valéry, în al său „Decalog al arborelui”, că „evenimentele sunt (precum) spuma valurilor...” şi e bine să ştii ce se impune a decanta din vârtejul multului istoric... de veacuri.
Apropiindu-ne de poemului lui Marius-Iulian Zinca, cu-al său „Decalog al cuvintelor”, vom observa o oarecare similitudine cu viziunea lirică a lui Martin Abraham, potrivindu-i-se perfect afirmaţia lui Dorel Dorian (prefaţator al volumului „Decalog liric”), care pare convins că actul de creaţie dezvăluie o anumită „rânduire secretă a întâmplărilor vieţii, cu semn de destin”. Şi ceea ce ne îndreptăţeşte să subscriem acestei judecăţi, este subtitlul şi motto-ul poemului despre care vom face referire.
Subtitlul „poarta între spaţiu şi timp” poate fi înţeles ca un indiciu privind traiecţia imaginarului poetic, un demers al întortocheatelor şi sinuoaselor zvârcoliri ale sinelui, ale artistului însuşi, veşnic în căutare de simboluri ale măiestriei artistice, subtilităţi care să-l înalţe spiritual. Vocea sa lirică se doreşte auzită pentru a pecetlui clipa, acea „clipă” reprimată care sfredeleşte „nisipurile dezastrului”, o voce care devine duioasă „lacrimă” sub faldurile oniricului. Se simte acea detaşare, acea solemnitate statutară, într-o perpetuă căutare a sinelui. Fascinează preferinţa artistului pentru o suprapunere de imagini care să ilustreze stările de intimitate, sugestiv marcate prin expresivitatea contorsionată a ochilor (a feţei, a obrazului) sau a surâsului care devin învăluire-răscolire, suprapunere unduind de mister. Aceste simboluri ale vizualului se concentrează într-un abstract impalpabil: „îşi ţinu respiraţia / preţ de o / bătaie de... inimă”.
Gândurile sapă adânc „pe sub creasta / abruptă a liniştii...” Creatorul pare un analist detaşat, în faţa propriilor frământări, în faţa propriilor angoase, încercând, totuşi, „să-şi ardă gândurile”, deşi... „nu-i greu să-ţi croieşti drum... printre umbre...” şi aceasta... pentru că „fantomele trecutului” îl însoţesc. Neuitarea nu-i dă pace. Însă acest spasm nocturn, prelung, angoasant, maladic, devine suferinţă transfigurată, percepută în toată subliminaritatea ei, drept „frumuseţe sublimă”.
E o artă... trezirea din acest vis al umbrelor. Parc-am fi plasaţi între aici şi un dincolo, între „uşurare şi teamă...” Creaţia... devine demers „ghemuit”. Aspiraţia spre-acel fulg de lumină înseamnă voinţă, perseverenţă, dar şi multă durere... La „umbra gândului”, înlănţuiri metafizice par concertante: „Pâlpâia vag / o lumină ceţoasă / într-o tăcere grea...”, „tăcere / plină de umbre...”, „râvnitor de linişte...” Auditivul este zugrumat între „ungherele minţii”, orice-ncercare de ascensiune se consumă între faldurile interiorităţii: „simţea / cum se rupe un zăgaz...”, spasm „convulsiv”, „panică surdă”. Această „melancolie-a nemişcării” pulsează înspre „noaptea adâncă a sufletului...” şi... c-un surâs „lugubru”, artistul va realiza totuşi că sub imboldul unei voinţe majore, va reuşi să „scruteze viitorul” şi, „însetat de firesc”, să-şi regăsească... în sfârşit... liniştea mult dorită.
E adevărat, vorbele „muşcă”, cuvintele „biciuiesc”, surâsul devine neprietenesc, dar umbrele gândului, accentuare perpetuă sub imboldurile trăirilor, ale viului din noi, va „descătuşa” – în cele din urmă – „furia incontrolabilă a dorinţelor” (în acest context), dătătoare de puls creator, biruitor.
Şi iată că, în acest poem-decalog, poetul Marius-Iulian Zinca a demonstrat cum putem deveni scormonitorii propriei fiinţe şi că există suficiente modalităţi prin care să ne purificăm, supunându-ne unui joc al dramaticului, dar şi conştientizând totodată şi mesajul motto-ului care însoţeşte textul, o reflecţie matură a prozatoarei Jeanne Ray.
Livia CIUPERCĂ
