POEZIA

Poezia este infinitul iubirii. * Am mai spus-o, o spun şi o să mă repet: „Poezia este infinitul iubirii”- a iubirii de frumos indiferent de forma lui şi de ochii (cu) care privesc. Ştiu că voi trezi polemici şi/sau controverse multe prin zisa-mi, dar eu am o altă idee, teorie asupra poeziei. Sec. XX a fost numit „secolul vitezei”, sec. XXI să fie… supersonic?!?. Pornind de la această „viteză” în viteză, „poezia” a „evoluat” în modernism, postmodernism, post post şi ultramodernism şi pentru că timpul pare să nu mai fie cu noi (realitatea e exact invers), nu mai avem timp să citim o carte şi iată: citeşti azi o poezie (con)(a)glomerată de cuvinte şi pagini, iar dacă nu te plictiseşti până la finalul ei, nu-i pierzi filmul, pardon… firul, poţi spune că ai citit o carte (nu fac referire la cei „avizaţi” în poezie, dar aici iarăşi e sau se deschide o altă dezbatere legat de avizat; indiferent cum, cel mai avizat, tot… cititorul rămâne). Întotdeauna când fac o afirmaţie, eu mă raportez în primul rând la mine şi apoi la ceilalţi sau ce este în jurul meu, dar tot prin prisma-mi. Poezia pentru mine nu trebuie catalogată prin „îmi place” sau „nu” sau „ce bine scrie ăla/aia”, ea trebuie, nu să fie citită, ci „recitată” şi cum „supersonicul” zboară, oare plăcerea unui „scrib” nu e de a auzi pe cineva recitându-i scrisa??? Nu atunci se simte el împlinit că cineva cumva, undeva, cândva îi „recită” scrisa???... * Poezia - simţurile sufletului aşternute peste gândurile minţii. * Poezia – îngerul iubirii fără aripi, poetul e sculptorul lor, cititorul le înalţă în zbor până la… următorul cititor. * Poezia… ca un tablou. Poetul creionează rama, pânza este a naturii lui Dumnezeu, iar cititorul o pictează cu imaginaţia sufletului (şi/sau) minţii. * Poezia – cuvintele gândului se înalţă-n coloana infinitului ca o pasăre măiastră de la masa tăcerii lor - hârtia(cartea). * Poetul – cu fruntea în mână, scormonea în minte născocind cuvinte să „zugrăvească” locurile goale… * Poezia e absolutul iubirii din om.