Lui Nichita

  

E cinci şi e aprilie

acum cu mult mai pustie,

căci el nu mai este

cu ochiul degetului său

pus pe hârtie

ca o minune,

iar eu, ca o mirare că sunt

încerc de pot

curaj de am

într-un cinci dintr-un an

să ridic spre cer

omagiu curat

acelui mare ce e

seniorul veacului

cu ordinea-n cuvinte

aruncate-n aval,

iar eu, ca o întâmplare că sunt,

să cruţ pământul

pe unde-a călcat

cu ochiul tălpii

şi buzele mâinii

pentru a nu strivi sărutul,

dar frică-mi e,

căci e o mirare că sunt

şi sânge în vine nu am

şi-mi vine să plâng

că-s prea mic...

şi plâng

întâmplarea că sunt.