Prefaţă-„Glasul cuvântului”

   “În speranţe plăpânde întrezărea / crucea pe care îi e dat să o poarte”, poetul devenind un eliberator al glasului încorsetat în cuvânt. Aşa s-a întrupat „Glasul cuvântului”, pe portativ de poezie în inconfundabilul stil zincanian.
   Marius Iulian Zinca se află în căutarea infinită a cuvintelor potrivite, a sensului, a clarităţii, a identificării cu sine, pentru regăsirea acelui alter ego al eului încătuşat în valuri de amintiri nedefinite, fragmentare, haotice, menite a ţese neliniştea ( „Ochii/ se plimbau aiurea/ încercând/ să formuleze în cuvinte/ gândurile/ ce se înghesuiau/ în cap./ Fără sens/ (cuvintele)/ se formau/ pe buze involuntar/ din amintirile vagi/ ce se amestecau/ fără sfârşit”). Interesantă este misiunea ochilor de a căuta cuvinte, setea de materializare a gândurilor, ochii jucând aici, ca şi în viziunea lui Constantin Noica, rolul mâinilor fără trup.
   Zămislirea cuvintelor face posibilă călătoria prin suflet şi gând, pasul decisiv spre descoperire şi autodescoperire, creaţia zincaniană devenind o „bucurie tihnită”. („Cuprins/ de/ o/ bucurie/ tihnită,/ cuvintele/ se/ amestecau/ sub/ ochi...”).
   Deseori eul liric devine un câmp de luptă pe care se poartă bătălii grele şi pendulând între agonia pentru ceea ce este şi extazul pentru ceea ce a fost se zbate în durerea în care se contopeşte tot mai mult, căutarea amintirilor ducând la o deznădejde pe care aş îndrăzni să o asemăn cu intensitatea luminii din tablourile lui Van Gogh. Ca să ajungă la lumină, acesta trebuie mai întâi să treacă prin întuneric. Poetul parcurge reconstituirea unui puzzle metafizic al amintirilor, spre recăpătarea ritmului şi reîntregirea fiinţei : „Privea/ cu ochi calmi/ cum îi fuge gândul/ în trecut/ să-şi recapete/ ritmul cântat... /al vorbei”. În drumul său spre redevenire, învăluit de aerul apăsat şi aflat într-o necontenită foame de existenţă, eul liric găseşte sensul luminii. ( „Ca un clopot/ al sângelui în mână,/ se zvârcoli fără somn/ într-o necontenită foame,/ bâjbâind la lumina lunii/ ce curgea la/ picioarele lui/ şi-i tăia respiraţia”). Prin eliberarea din zvârcoliri şi ruperea de somn poetul devine robul cel mai liber dintre robii timpului, un timp cucerit de el, dresat şi priponit în propria fiinţă, infinitele clipe fiind gravate în fiecare bătaie de „clopot al sângelui”.
   Poetul Marius Iulian Zinca se defineşte singur, la fel ca şi Mihai Eminescu, infinit de singur, "într-o infinitate de forme" ale singurătăţii, singurătatea fiind prin excelenţă o realitate profundă, "palidă". Există mai multe etape ale izolării în creaţia zincaniană. Eul liric se redescoperă în singurătate, se identifică apoi cu aceasta, o înţelege, o ascunde, o transformă în amintire, iar la final o despoaie. ( “În pâlpâirea palidă a flăcăruii,/ atins de razele/ lunii pline/ într-o infinitate de forme,/ se descoperea... singur” ).
   Universul motivelor zincaniene este alcătuit din timp, melancolie şi ploaie, o ploaie purificatoare, un plâns izolat al eului liric, neauzit de ceilalţi.( „Ploaia învăluia/ sufletul./ Primise/ impulsul/ sub mângâierea/ soarelui”) . Impulsul primit "sub mângâierea soarelui" identifică aici semnul regenerator al fiinţei, lucru întâlnit şi la Mihai Eminescu, el simţind în poezia lui acelaşi proces destabilizant al creaţiei, înfăţişând un Demiurg izolat într-un plâns neauzit din intermundii ( "De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi" ).
   În multe dintre poemele sale Zinca parcurge mitul reintegrării (despre care vorbea Mircea Eliade), subliniind faptul că în cazul acesta este vorba mai ales de contopirea cu elementele ( "ploaie", "soare"). Mitul Soarelui este frecvent utilizat în poezia zincaniană, poetul reuşind să atingă o stare cathartică, trupul (elementul pământ) trebuie să suplinească yangul. (“Pe drumul şerpuitor/ încă neterminat,/ din somnul adânc/ se ivea fierbinte/ o inimă de piatră/ rămasă nerostită/ şi-n ritmul mişcării/ umărului şi al mâinii/ începea să-şi scalde/ trupul obosit... în soare”). Este prezentată aici o "scăldare" infinită a inimii "de piatră" în soare, posibilă doar prin ritmul acela neîntrerupt de "somnul adânc", somnul însuşi fiind aici o parte din "drumul şerpuitor/ încă neterminat", plasat atemporal, lucru ce sugerează eternitatea clipei, o eternitate apăsătoare, căci "trupul obosit" şi de ritm şi de somn este bântuit de neputinţa de a rosti "inima de piatră".
   Ideea de integrare a eului liric în spaţiul (a)temporal este un mit de atingere a Absolutului, lucru conturat şi de fostul profesor al marelui Mircea Eliade, Nae Ionescu.
   Pentru găsirea infinitului şi reîntâlnirea cu sine, poetul Marius Iulian Zinca se detaşează de sine prin sine şi pentru sine, într-o infinitate de forme ale aceluaşi chip. (“Îşi îndepărta privirea/ bântuind în umbră./ Stătea acolo nemişcat/ şi savura momentul/ cu un/ zâmbet larg,/ acordând/ timp şi răbdare/ chipului ce nu avea/ o formă regulată” ). Doar răbdarea de a bântui zâmbind în umbră poate înhăma timpul şi zburând deodată cu el, eul liric triază formele până la regăsirea sinelui.
   Cum conştiinţa autorului distinge două mari simboluri în poezia zincaninană, spiritul şi trupul, acesta captează atenţia cititorului prin etalarea mai multor realităţi: “Părea un spirit fără corp./ Îşi ridică privirea/ întinsă şi goală./ Se insinua aproape sălbatic”. Spiritul se referă în mod obligatoriu la sacralitate, iar trupul reprezintă corpul. Având în vedere faptul că în cazul de faţă nu este vorba despre un corp fără spirit, ci despre „un spirit fără corp”, se poate afirma faptul că trupul cel lumesc nu înlănţuie spiritul, ci se compară cu el şi chiar merge până la identificarea cu acesta. Prin urmare, poetul subliniază ideea reîntrupării aceluiaşi spirit în acelaşi corp, o realcătuire a fiinţei, care în mod obligatoriu presupune redefinirea ei în redevenire.
   Ipostazele singurătăţii poetului sunt evidenţiate şi de prezenţa plopilor în universul poetic zincanian : „fulgerau plopii aliniaţi/ de ambele părţi ale drumului său”.
   De remarcat este poemul „Dungi violete”, cuprins de un fundal monocromatic. Din punct de vedere simbolic, violetul este o culoare ce acoperă lumina, o culoare a tainei, a tristeţii, a suferinţei, a doliului. ( „Pe chipul răvăşit/ dungi violete.../ Îi încercuiseră ochii”). Această culoare este prezentă şi în poezia lui Bacovia „Amurg violet”, simbolizând momentul apocaliptic, ideea de moarte.
   Cu certitudine legătura dintre opera zincaniană si creaţiile autorilor canonici ai literaturii române este incontestabilă şi indestructibilă. Alcătuit ca un puzzle, din poeme prin excelenţă metafizice, volumul „Glasul cuvântului”, scris de Marius Iulian Zinca, îşi merită locul de cinste în universul nostru literar.
                                                                                                       Nicoleta MORAR