luni, 3 ianuarie 2011

Sete de viaţă



În cerul luminat puţin,
umbrele alunecă încoace şi încolo.

Auzea vuietul surd
al ochilor ce ţipau şi urlau
cu buzele uscate rătăcind
la limita timpului şi a gândirii.

Străbătut de o căldură neobişnuită,
de teama pur şi simplu ridicolă,
cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,
gâfâia încet umblând brambura
şi scrutând împrejurimile.
Vedea cu ochii minţii.

Vedea totdeauna prea târziu
cum s-a îngrămădit viaţa în el.

Când soarele lumina oblic,
în faţa lui începea noaptea.

Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.