În cerul luminat puţin,
umbrele alunecă încoace şi încolo.
Auzea vuietul surd
al ochilor ce ţipau şi urlau
cu buzele uscate rătăcind
la limita timpului şi a gândirii.
Străbătut de o căldură neobişnuită,
de teama pur şi simplu ridicolă,
cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,
gâfâia încet umblând brambura
şi scrutând împrejurimile.
Vedea cu ochii minţii.
Vedea totdeauna prea târziu
cum s-a îngrămădit viaţa în el.
Când soarele lumina oblic,
în faţa lui începea noaptea.
Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.
Momente in care suntem cuprinsi de amorteala ... cine nu le-a simtit macar o singura data? Coplesiti de invalmaseala evenimentelor, a trairilor poate mai putin logice ce nu pot fi explicate, chiar putem vedea cum viata se ingramadeste in noi cu prea plinul ei.
RăspundețiȘtergeredin prea plinul ei, da-mi voie sa-ti multumesc... aniram
RăspundețiȘtergere