miercuri, 15 decembrie 2010

Din abis… zorile

 


Într-un miros de praf umed
cu privirea rătăcită,
gândurile se tulburau
în colţurile buzelor umbrite
în lumina tremurătoare
a stropilor de apă care răcoreau
şi se uscau la vânt
legănându-se la infinitul orizont,
în nopţi blânde
şi luna creştea din pământ
în cerul gol
cu valuri de umbră
într-o teamă de necunoscut,
de obişnuinţe părăsite
pierzându-se în întuneric
simţea mintea obosită
şi păşind, mergea înlănţuit,
cu pupila  pierzându-se, în vise
pleoapele păreau croite,
clădite în minte
şi sprijinindu-se în coatele
ce strângeau şi sufocau tâmplele
trase din abisul umbrei,
când zorile albeau… ferestrele.